Scopul este limpede: aruncarea dezbaterii în cel mai penibil derizoriu. Mă întreb cum va justifica directorul pesedist al TVR, presupus canal ne-partizan, această decizie ultra-partizană.

Cât priveşte echipa de zgomote, maniacii băsescofobi de la Antene până la ex-„Cotidianul”, vor găsi ei cum să prezinte acest abuz scandalos drept o expresie a luptei anti-„dictatoriale”.  Tot aşa cum „lansarea” unei însăilări compusă, se pare, la Washington, dar plină de dubioase detalii bucureştene cu certe conexiuni pesediste, nu a fost nici ea întâmplătoare.

Se minte cu neruşinare că aceste aiureli ar fi cumva expresia „politicii americane” (lucru negat fără echivoc de ambasadorul SUA la Bucureşti). Cuvintele lui Leszek Kolakowski sunt mai actuale ca oricând: „Minciuna este sufletul nemuritor al comunismului”.

Pe ultima sută de metri, disperaţi ca şi delegaţii la Congresul al XIV-lea al PCR din noiembrie 1989, pesediştii grupaţi în jurul echipei Iliescu-Hrebenciuc-Geoană recurg la orice metode, la orice fabricaţii, oricât de penibile, insalubre şi nocive. Ne putem imagina cum ar arăta o Românie încăpută pe asemenea mâini. A vota pentru Traian Basescu înseamnă  a spune NU acestor recidive/sechele comunistoide şi a spune DA unui proiect de emancipare democratica, deci de ruptura categorică şi irevocabilă cu sistemul Iliescu.

La două decenii de la masacrul din decembrie 1989, ordonat de clica birocratic-securistă, refuzând în continuare să admită natura anticomunistă a Revoluţiei confiscată de feseniştii lui Ion Iliescu, Marţian Dan, Petre Roman, Silviu Brucan, Gelu Voican-Voiculescu, Virgil Măgureanu, Alexandru Bârlădeanu etc, iată că PSD-ul nu se ruşinează să ceară aducerea în studioul TVR, pe post de vedetă politică, a unuia dintre principalii sicofanţi ai dictaturii. Cât despre Becali, nu pot decât să trimit la un articol formidabil de-acum câţiva ani datorat lui Dan Tăpălagă şi intitulat „Becalitropul”.

Să reamintim că în aprilie 2007, Mircea Geoană a participat la mitingul împotriva lui Traian Băsescu din faţa Academiei Militare din Bucureşti în compania lui CV Tudor. Amicii săi din Washington, mai ales cei din zonele cultivate atent în anii cât a fost ambasador, au fost cel putin dezolaţi de aceasta contra-performanţă.

Este vorba în fond de campionul xenofobiei deşănţate decorat de Ion Iliescu la sfârşitul mandatului său, în decembrie 2004. Să-i reamintim lui Mircea Geoană cum a reacţionat atunci Elie Wiesel? Mă întreb ce vor spune acei amici americani acum. Poate ca n-ar strica să mediteze la semnificaţia actuală a proverbului „Ulciorul nu merge de multe ori la apă”.

Nimeni nu se teme de confruntarea cu dl Geoană. Decizia oamenilor politici de a nu participa la circul vadimizat şi becalizat este una ce se impune logic. Din raţiuni de minimă pudoare. Forţarea notei în vederea aducerii acestor personaje sub reflectorul televiziunii naţionale ţine de o abdicare de la simţul responsabilităţii democratice.