În unele nopţi, mai ales de Sânziene, flăcări albăstrui se ridicau din pământ, iar sătenii norocoşi ce le zăreau se apucau apoi să sape după tezaur. Însă blestemul aurului nu avea să-i ocolească, iar ţăranii care îl găseau aveau parte de o soartă tragică: înnebuneau, rămâneau paralizaţi sau muţi. Dincolo de toate aceste mituri, căutarea aurului dacilor a pus probleme spinoase pentru arheologii români care, aflaţi într-o competiţie acerbă cu braconierii, au încercat să salveze un patrimoniu care ni se scurge printre degete.

Istoria brăţărilor dacice, recuperate totuşi de autorităţi, este cel mai recent exemplu. Însă povestea aurului dacilor începe cu mult înainte.

Sursele antice povestesc despre tezaurul extraordinar al lui Decebal, pe care acesta l-ar fi ascuns în albia râului Sargetias, punând nişte oameni să abată cursul râului şi să sape o groapă, după care ar fi dat ordin ca oamenii să fie ucişi pentru a se păstra secretul bogăţiei ascunse sub valuri. Totuşi, s-a găsit un trădător, Bicilis, care le-a dezvăluit romanilor unde era comoara, pe care au găsit-o şi au dus-o la Roma.

Medicul de campanie al lui Traian povesteşte că romanii au adus din Dacia o cantitate de aur echivalentă a 1.650 de tone şi una dublă de argint. Istoricii moderni au corectat cifrele şi le-au redus la o zecime, însă cantitatea de aur rămânea în continuare enormă: 165 de tone. Traian a organizat apoi luni întregi jocuri de galdiatori, a împărţit alimente şi a construit forul, biblioteca şi columna traiană, toate din aurul capturat de la daci, spun autorii antici.

Unii istorici cred însă că mai toate aceste lucruri sunt propagandă imperială şi, indiferent dacă a găsit un tezaur sau nu, Traian avea rezerve suficiente, iar aşa-zisul tezaur capturat trebuia să justifice costurile mari ale războiului.

"Cifrele respective sunt aberante", explică Mircea Babeş, cercetător ştiinţific principal la Institutul de Arheologie „Vasile Pârvan”, şi totodată unul dintre primii trei experţi români trimişi în Germania pentru a vedea brăţările dacice din aur. „Povestea asta se repetă şi în alte surse şi când e vorba de alţi comandanţi romani care au un succes”, continuă el.

Ceea ce îi determină pe specialişti să se îndoiască de existenţa tezaurului fabulos este realitatea istorico-arheologică. În timp ce autorii antici vorbesc de cantităţi de aur inimaginabile, pentru perioada ultimelor două secole înainte de cucerirea romană, denumită epoca dacică clasică, descoperirile din Dacia sunt extrem de sărace în aur: „Dimpotrivă, arta ceremonială, arta în metal preţios a dacilor şi a geţilor este una a argintului”, explică Babeş.

Cele mai multe monede din afara imperiului, de la Atlantic la Marea Neagră 

Într-adevăr, descoperirile abundă în piese şi monede de argint. De-a lungul timpului au fost găsite 800-900 de obiecte de argint, în 50-60 de tezaure, ce datează din această perioadă. În unele dintre tezaure s-au găsit şi monede, în special denari republicani romani de argint. Cercetătorii cred că cele peste 800 de obiecte de port şi de podoabă sunt făcute din metalul monedelor, pe care dacii îl topeau şi apoi îl prelucrau, fapt dovedit prin analize chimice.

Totalul denarilor romani din argint din aceste tezaure se ridică la 25.000, „o cifră fabuloasă”, potrivit lui Babeş. Numărul monedelor romane din spaţiul dacic este cel mai mare din întrega lume barbară, aflată în afara graniţelor imperiului: „Sunt cele mai multe de la coasta Atlanticului şi până la Marea Neagră”, continuă cercetătorul.

Acest lucru i-a determinat pe specialişti să caute o explicaţie pentru numărul uimitor de mare de monede. Unele teorii de inspiraţie marxistă au spus că monedele au venit pe cale comercială. „A exitat şi varianta, respinsă de mai mulţi istorici şi numismaţi români, anume că s-au vândut sclavi şi prizonieri, şi că Dacia, încă înainte de a fi cucerită, a livrat Romei cantităţi de sclavi şi că asta ar putea fi originea banilor, sau a unei părţi din bani. Chestia este este perfect verosimilă. Nu este dovedită, dar este o alternativă la comerţul de tip clasic”, continuă el.

"Celebrul Burebista şi ceilalţi regi daci, inclusiv Decebal, nu au bătut o monedă"

În timpul comunismului, când în anii ’50 a fost descoperit un atelier monetar lângă Sibiu, unii arheologi au lansat ipoteza că este vorba de o adevărată monetărie dacică de tip roman, deci de o monedă a statului dacic.

Voind să emită o monedă, regii daci, chiar şi Burebista, ar fi folosit ştanţe monetare romane, iar în felul acesta s-ar explica şi fenomenul marii cantităţi de monede republicane din Dacia, cele 25.000 de denari republicani. “Asta pentru mine rămâne o simplă teorie”, spune Babeş. Deşi acceptă că fenomenul copierii monedelor romane de către daci a existat, acesta nu putea avea un caracter de masă.

Potrivit arheologului, ştanţele par să fie originale, provenind din atelierele romane. În plus, ele puteau fi folosite numai la fabricarea de denari republicani: „Practic, dacă baţi cu ele o monedă, ea n-ar putea să fie deosebită de una autentică”.

„Pe vremea lui Buresbista, există populaţii barbare, celţi, care iau la un moment dat modelul roman, dar inscripţia nu este numele de consul roman: pe inscripţie vezi numele tribului sau numele unui rege al lor. Şi atunci stai şi te întrebi ce drac de rege era Burebista, de care se temea tot Orientul şi Roma tremura de frică, care nu este în stare să şi bată o monedă pe care să şi scrie numele? Marele Burebista, celebrul Burebista şi ceilalţi regi daci, inclusiv Decebal, nu au bătut o monedă. Ar fi bătut nişte imitaţii după monedă republicană? Nu. Deci e un fenomen mult mai redus decât importanţa care i s-a acordat”, consideră el.

Cea mai probabilă cale pe care au venit banii, pentru care există dovezi la autorii antici, este cea a mercenariatului: „E de bănuit că, în condiţiile în care Roma era sfâşiată de războaie civile, dintre care mai multe s-au desfăşurat în Balcani sau au trecut prin Balcani, interesul pentru mercenari era mare şi asta ar putea să explice cum au ajuns aceşti bani”.

Kosonii, un dar al romanilor pentru aliatul dac

„Că regi mai mici sau mai mari daci au căpătat astfel de daruri, sau astfel de plăţi, par s-o dovedească şi celebrele monede koson”, explică Babeş. Monedele „koson”, denumite astfel după inscripţia „koson” scrisă cu litere greceşti, sunt singurele monede de aur care au circulat în spaţiul dacic. Enigmatice, cu influenţe greceşti şi romane, provenienţa lor nu a fost încă stabilită cu certitudine.


Kosonii poartă numele unui rege dac
Credit: Muzeul Naţional de Istorie a României

Analizele metalului au demonstrat că e vorba de aur care conţine argint în proporţii normale. Nu este aur rafinat, scos din zăcământ, separat şi topit, ci mai curând aur extras din nisipurile aurifiere. „Şi de aici tendinţa unora de a spune că sunt de aur dacic. Dar nu este chiar aşa”, spune arheologul.

Babeş crede că monedele vin mai degrabă din ateliere nedacice: „Însuşi faptul că această monedă koson imită o emisiune republicană romană cu numele lui Brutus de prin ‘50 şi ceva. Brutus, de altfel, ştim că este combinat în războaiele civile care au urmat morţii lui Cezar: a trecut prin Balcani, a avut nevoie de trupe şi atunci o bănuială este aceea că este o monedă comandată, dacă nu chiar produsă de Brutus în contextul acestor războaie, pentru a plăti un aliat, şi acest aliat s-ar numi Koson, un dinast dacic important. Şi atunci ideea că şi acest aur vine din afară sub formă de monedă, ca plată de mercenariat de alianţă, câştigă în credibilitate. Eu personal înclin spre această ipoteză”.

"De ce nu au folosit mineri daci? Pentru că nu existau"

Nepotrivirea dintre povestea tezaurului lui Decebal şi realitatea arheologică se adânceşte: la peste 800 de obiecte de argint, până de curând (când au apărut brăţările dacice), obiectele de aur erau în număr de circa 25-30, iar cantitatea era de ordinul gramelor: „Sunt fleacuri”, spune Babeş.

Cercetările recente de la Roşia Montană şi datarea cu C14 a lemnului au arătat că cei 6-7 kilometri de galerii subterane sunt din epoca romană. În plus, şi tăbliţele cerate, inscripţiile şi altarele dedicate zeităţilor au arătat că cei care lucrau acolo erau colonişti romani aduşi din spaţiul actual al Croaţiei, Serbiei şi Bosniei, ce aveau puternice tradiţii în minerit.

„Acuma vine întrebarea logică de ce au trebuit să aducă colonişti care să ia în antrepriză lucrările de acolo şi nu au folosit celebrii mineri daci, despre care nu avem nicio informaţie? Pentru că pur şi simplu, zic eu, în Dacia nu exista la acea dată o tradiţie şi o preocupare pentru minerit, pentru a pătrunde în burta muntelui şi urmări filoane”, explică Babeş.

Deşi dacii, foarte probabil, recoltau şi spălau paietele de aur din nisipurile râurilor, ei nu ştiau cum să exploateze minereurile de aur şi de argint: „În plus, colegii mei de acolo au spus că nu au găsit nici măcar un ciob dacic în toată zona asta pe care au călcat-o cu piciorul în zeci de puncte. Deci nu există nicio dovadă de minerit. De ce a fost nevoie să aducă iliri, dalmatini, şi nu au folosit mineri daci? Pentru că nu existau”, continuă arheologul.

Astfel se explică şi lipsa aurului din acea epocă: disproporţia dintre cele 800 de obiecte dacice de argint din tezaure (obţinute din topirea denarilor romani) şi cele 20-25 de piese din aur ingisnifiante.

O şcoală a brăţărilor dacice din aur şi argint

„Şi dintr-o dată aflăm că s-au găsit 15 (piese - n.r.), aparent în două descoperiri separate. Cele 15 piese, făcând o medie, cântăresc 15 kilograme”, spune cercetătorul. Brăţările, ce datează din secolul I î.Hr., au fost sustrase din Munţii Orăştiei, din situl arheologic Sarmizegetusa Regia (capitala dacică), dintr-un loc aflat la numai 300 de metri de zona sacră unde sunt şi cunoscutele sanctuare.

Modelul brăţărilor de aur spiralice, cu terminaţii în formă de şarpe (sau de berbec), este acelaşi cu cel al brăţărilor din argint deja cunoscute, în număr de peste 30. Greutatea ieşită din comun i-a uimit pe arheologi: o piesă cântăreşte între 800 şi 1.200 de grame, adică de 5-6 ori mai mult decât piesele corespondente din argint, care au între 200 şi 300 de grame, şi asta într-o perioadă în care aurul era foarte rar: „Deci ne aflăm în faţa unei manifestări care este cu totul ieşită din comun, care este, în concepţia mea, excepţia ce confirmă regula”.

„Concluzia mea este că aurul este, în cea mai mare parte, aur extern: nu avem dovezi de minerit local”, continuă Babeş. Cel mai probabil, aurul a ajuns în spaţiul dacic ori ca plată a unor mercenari, ori ca pradă, adusă de daci din atacurile desfăşurate la sud de Dunăre, în imperiu.

„Legătura lor cu zona sacră, cu capitala regală, este evidentă”, spune el. „Şi atunci caracterul excepţional al metalului, al greutăţii, al dimensiunilor, se explică prin această calitate regală şi central religioasă a sitului de la Sarmizegetusa Dacică de pe Dealul Grădiştei. Aurul de care vorbim este evident o manifestare a regalităţii, poate din vremea lui Buerbista, poate mai târziu, nu există o altă exlicaţie”.

Multă vreme s-a explicat lipsa obiectelor de aur în descoperirile arheologice printr-un monopol regal asupra aurului, fără să se poată aduce vreo dovadă.  „Dar dacă asta a însemnat monopol, aparat poliţenesc al lui Burebista sau al lui Decebal, care veghea ca oamenii să nu culeagă aurul, care veneau la oameni în casă şi le luau aurul cum s-a întâmplat la noi în anii ‘50, când dacă te găseau că ai cocoşei erai aranjat pentru puşcărie, asta nu cred”, consideră Babeş.

Deşi aurul era venit din altă parte, cercetătorul e de părere că meşterii lor erau daci: „Cred că sunt meşteri locali, aşa cum sigur suntem obligaţi să credem că podoabele şi piesele de argint ce caracterizează arta dacică sunt realizate de băştinaşi”. Cele 30 de brăţări spiralice din argint aparţin toate aceluiaşi tip: „Se vede că este o şcoală. Apoi le punem pe harta sud-estului european şi o să vedem că răspândirea lor este foarte clară şi este concentrată. De fapt, spaţiul dacic. Dacă pe aceeaşi hartă punem monedele dacice, o să vedem că aceste hărţi se suprapun. Şi că în afara lor, ele nu există. Deci meşterii trebuie să fie de aici”.


Brăţară din argint, asemănătoare celor din aur, descoperită la Senereuş
Credit: Muzeul Naţional de Istorie a României
 
Până acum, din cele 15 brăţări de aur, au fost recuperate 12, cele mai multe din străinătate. Una singură a fost recuperată în timp ce o persoană încerca să treacă graniţa în Ucraina, pe la Satu Mare. Ministerul Culturii a estimat valoarea totală a celor 15 brăţări la 6,5 milioane de euro. Până acum, 23 de persoane au fost trimise în judecată în două dosare referitoare la sustragerea brăţărilor, iar procesele sunt încă pe rol. În timpul procesului, unul dintre martorii audiaţi a declarat că Iulian Ceia, şeful grupării aurarilor, l-a vizitat pe fostul consilier prezidenţial Dan Iosif la Palatul Cotroceni, unde au avut o întâlnire neoficială.

Situl Sarmizegetusa Regia, păzit de numai trei paznici

„Personal, am regretul că, deşi descoperirele astea sunt datate în 2001, reacţia lumii ştiinţifice, reacţia autorităţilor competente, altele decât poliţia şi procuratura, a întârziat nepermis de mult”, consideră Babeş, care a făcut parte din primul grup de trei experţi români trimişi în Germania pentru a vedea piesele şi a stabili dacă sunt autentice. „Ministerul Culturii nu are nicio strategie. În afară de faptul că a cheltuit bani din buget pentru a le cumpăra, ceea ce este mai mult decât onorabil, nu a făcut nimic”.

„Nici astăzi, această zonă atât de sensibilă şi care s-a dovedit capabilă să scoată nişte lucruri extraordinare nu este păzită în chip sistematic. Sunt doi-trei paznici civili care probabil că dorm după sobă mai ales când e frig afară. Nu se poate. Nu putem să ţinem un pluton de jandarmi călare care să patruleze sau să instalăm nişte sisteme de alarmă şi de înregistrare video a persoanelor care fac detecţii şi care apoi sapă? Este de necrezut. Şi iată că nici după această lecţie nu s-a întâmplat nimic. În afară de faptul că suntem mândri că am strâns piesele”, continuă arheologul.

"În fiecare primăvară, când se întoarce în munţi, găseşte găuri săpate în cetate"

În opinia sa, autenticitatea pieselor este indiscutabilă, deşi avocaţii celor acuzaţi de braconaj au lansat ideea că un bijutier din Cugir, care nu mai putea să răspundă nicăieri pentru că era mort deja de vreo doi ani, ar fi făcut brăţările: „Comparând între ele 10-12 piese, se vede că nu este opera unui falsificator. În primul rând că pe ele erau încă urme de depunere calcaroasă de la şederea lor în pământ. Apoi variabilitatea dimensiunilor, a greutăţii, a motivelor ornamentale, urmele de lucru prin batere, prin ciocănire, sau urmele de incizare, toate arată o măiestrie şi în acelaşi timp faptul că ele nu au fost făcute la comandă de cineva, repede, care a vrut să facă 15 brăţări şi să le vândă bine. În România de astăzi şi nici în străinătate nu se practică un asemenea sport”.

În plus, e greu de crezut că o persoană privată din zilele noastre ar putea deţine 15 kilograme de aur. De altfel, ipoteza aceasta ar veni în totală contradicţie cu mărturia celor implicaţi, a familiei Râmbetea mai exact, tatăl şi fiul recunoscând că au fost plătiţi de cei care deţineau detectoare pentru a săpa şi a scoate obiectele din pământ.

„Eu ţin minte, acum şapte, opt ani, la şedinţele Comisiei Naţionale de Arheologie, din când în când, ne spunea profesorul Glodariu, cel care conducea echipa clujeană a săpăturilor din Munţii Orăştiei, că în fiecare primăvară, când se întoarce în munţi, găseşte găuri săpate în cetate, pe terase, peste tot. E de-a dreptul tragic”, spune Babeş.

Brăţările dacice de aur, aduse într-o sacoşă de aprozar

„Oamenii sigur că au ştiut că există o comandă internaţională: ei n-au mers să caute şi să găsească brăţări de aur. Au mers să găsească orice. Când a căzut pleaşca peste ei, s-au orientat repede, le-au scos în Iugoslavia, au ajuns în Elveţia, pe urmă cele mai multe au ajuns în State”, explică el traseul brăţărilor.


Cea de-a zecea brăţară recuperată de autorităţi, sustrasă din punctul Căprăreaţa

Colecţionarii care cumpăraseră piesele, după ce au fost contactaţi de autorităţi, au consimţit să le dea înapoi statului român fără proces, contra sumei pe care au cheltuit-o la cumpărare.

„La doamna Deppert-Lippitz (o expertă de la Frankfurt-n.r.) a venit un tip cu o sacoşă de plastic de aprozar, din care a scos două brăţări pe care a vrut să le verifice la doamna dacă sunt autentice, cam ce valoare ar avea”. Cele două erau tocmai două dintre brăţările dacice din aur. Astfel, prin intermediul ei, a ajuns sesizarea la autorităţile române.

Potrivit lui Babeş, în România fenomenul braconajului nu este încă la fel de întâlnit ca în Bulgaria: „Încă în România nu există o piaţă sau este foarte redusă. Dacă vă duceţi în Bulgaria, acolo te apucă ameţeala”.

În ţara vecină a fost publicat un catalog al colecţiei private a multimilionarului Vasil Bojkov, fostul proprietar al clubului de fotbal ŢSKA din Sofia: „Sunt lucruri absolut fabuloase, tezaure de piese de argint, de aur, de monede, sculptură antică, ceramică excepţională. Acest catalog a fost tipărit în condiţii superbe şi circulă, iar colecţia există sub ochii unor autorităţi care dorm, pentru că este evident că toate acele bunuri sunt obţinute prin jaf, prin pradă”.

Cercetătorul consideră că la fiecare inspectorat judeţean de poliţie e nevoie de un serviciu sau măcar de un ofiţer care să se ocupe de patrimoniu. „După care le ar trebui maşini, mijloace de ascultare. Altfel vom pierde în continuare mult din patrimoniu. Şi cred că fenomenul de abia acum vine”.