Autoispitirea ca soluție de supraviețuire

Autoispitirea ca soluție de supraviețuire

Căzusem, zilele trecute, pradă unui acces violent de mizantropie. Se întîmplă oricui. La un moment dat, concluzionezi apodictic că oamenii sînt niște creaturi îngrozitoare și cel mai bine e să le eviți.

Dacă se întîmplă să și focalizezi etnic, pe poporul român, de pildă, gîndul devine furios și catastrofal. Cum de mai poți suporta lumea dacă ajungi să crezi că e infernală? Cum de te mai poți suporta pe tine dacă ajungi să crezi că Dumnezeu te-a azvîrlit unui popor pe care ajungi să-l detești? Soluția mea de ieșire din labirintul întunecat și strîmt al acestui soi de gînduri vrăjmașe este, întotdeauna, poezia. Mă reped spre poezii pentru a recupera acea stare pe care Blaga o descrie atît de bine: ”din umbră mă ispitesc să cred că lumea-i o cîntare”.

Autoispitirea este, așadar, numele efortului pe care trebuie să-l fac pentru ca, din umbra mizantropiei mele, să ajung să cred că lumea-i o cîntare. Mă autoispitesc cu poezii care spun inversul credințelor mele. Și cum poeziile pot vorbi despre oameni cu mult mai frumos decît îi pot eu înjura, gîndul meu cel greu se topește sub intensitatea razei estetice.

Din momentul de mizantropie pe care l-am evocat mai sus m-a scos o poezie pe care nu o mai citisem din adolescență: ”Din punctul de vedere-al copacilor, / soarele-i o dungă de căldură, / oamenii - o emoţie copleşitoare... /Ei sunt nişte fructe plimbătoare /ale unui pom cu mult mai mare! // Din punctul de vedere-al pietrelor, / soarele-i o piatră căzătoare, /oamenii-s o lină apăsare... / Sunt mişcare-adaugată la mişcare / şi lumina ce-o zăreşti, din soare! // Din punctul de vedere-al aerului, / soarele-i un aer plin de păsări, / aripă în aripă zbătând. / Oamenii sunt păsări nemaiîntâlnite, / cu aripi crescute înlăuntru,/ care bat plutind, planând, / într-un aer mai curat - care e gândul!”.

Ne puteți urmări și pe Google News

Firește, Nichita Stănescu. În sine, lumea conține ”medicamentele” care te pot vindeca de contaminarea cu relele ei. Faptul că lumea este astfel organizată încît permite schimbarea perspectivei este o fericire! Poate că anti-relativiștii se simt iritați de faptul că, privind același lucru îl vezi diferit după cum îți schimbi unghiul de vedere. În acest fel, unghiul de vedere devine un fel de unghi de fugă, căci îți permite să evadezi din unghiul de percepție anterior, cel care îți arăta fața respingătoare a speciei umane. Astfel, orice unghi de vedere poate fi o capcană, căci îți poate arăta pe neașteptate ceva odios, dar  existența atîtor, altor!, unghiuri de vedere, constituie salvarea din capcană.

Mută-te, de pildă, în punctul de vedere al copacilor, ori al pietrelor, ori al aerului și vei vedea altceva decît vezi din punctul tău de vedere: vei vedea o emoție copleșitoare, o lină apăsare ori păsări cu aripile crescute înlăuntru și nu oamenii pe care îi știi. Pe lîngă poezie, o altă schimbare de perspectivă care îți poate face insuportabilul suportabil este contemplarea unui tablou. În caz de mizantropie, recomand un portret sau, în orice caz, o pictură cu personaje. Sigur,  nu chiar Bosch, nici Bruegel, ci un renascentist italian, de pildă. Și nu vă încurcați cu fleacuri – mergeți direct la capodopere, mergeți direct la marii maeștri. S-a mai spus, o pictură reușită este, de fapt, o fereastră spre altceva decît arată. În limbaj școlăresc, dar nu mai puțin adevărat, pictura prezintă ceva și reprezintă, cel mai adesea, altceva.  Ochiul nu rămîne la simpla observare a culorilor, a luminii, a siluetelor, a fețelor, a gesturilor. Pe calea deschisă de privire, spiritul se lansează spre o mare întîlnire cu ceva din categoria sa. Autoispitirea este, astfel, împlinită.

Cînd mi s-a spus prima oară că sînt deocheat, cineva care părea că se pricepe la chestiile astea a venit la mine, m-a luat de mînă și a început să bolborosească descîntecul. A făcut unele gesturi deasupra capului meu și, după ce a terminat, mi-a spus să părăsesc de îndată fotoliul în care mă aflam, țintuit de cumplita migrenă. Se pare că, dacă ți se întîmplă ceva rău, cel mai bine e să părești locul în care te-a surprins nenorocirea. Plasamentul cu tot ce presupune el, situare și perspectivă, este vinovatul furtunilor noastre interioare, cel mai adesea. Schimbați-l și gata. O altă perspectivă, o altă autoispitire, o nouă inserare în real.