Ionel Burileanu a vrut să fie actor, dar a ajuns să lucreze în criminalistică. De jucat mai joacă doar în reconstituirile IPJ Timiş.

Prima oară l-au prins la braconaj: ”Stai, Poliţia!”. Ionel Burileanu a făcut o grimasă de om şocat, a urlat un ”Nu!” sfâşietor şi s-a aruncat spectaculos, aşa cum sar portarii dornici de consacrare să-i prindă fotoreporterii plonjând în poză.

”Stai, mă, nenorocitule!”. S-au tras mai multe duble atunci, dar producţia tot un eşec a fost. ”Filmul” avea treizeci de secunde, abia l-au primit televiziunile. O stea s-a născut totuşi: atunci s-a remarcat Burileanu.

”Se implica, ne tot dădea indicaţii, cum să fugă hoţii, de toate”, îşi aminteşte Sergiu ”Nicolaescu” Rus, purtătorul de cuvânt al Inspectoratului de Poliţie al Judeţului Timiş (IPJ Timiş) şi regizorul reconstituirilor.

Un an şi cincizeci de ”filme” mai târziu, Ionel Burileanu a ajuns prezenţă constantă în jurnalele de ştiri şi vedeta instituţiei. Colegii îl strigă ”Belmondo”. Alege întotdeauna să joace în rolul infractorului din acelaşi motiv pentru care copiii se avântă în atac pe maidanele cartierelor: vrea să fie răsfăţatul reflectoarelor. A furat poşete de damă, paracetamol, lemne şi o jumătate de pian, a condus un taxi ca un drogat, a vândut pistoale,  a spart locuinţe, şi-a bătut tovarăşii de pahar şi i-a lăsat în şanţ.

Finalul producţiilor în care joacă Burileanu e întotdeauna ca în serialele poliţiste cu băieţi buni: ”oamenii legii” intervin decişi, ”Belmondo” e prins şi încătuşat. Iar în urmă rămâne concluzia asta, ca un semn că nu e deloc uşor să fii infractor: ”Mă dor şi mâinile de câte ori mi-au pus cătuşele, dar nu contează, sunt dispus la orice ca să iasă rolul bine”.

Viaţa ca o reclamă la detergent

Regula de aur în actul cinematografic menit să mimeze suspansul: efectele speciale sunt indispensabile. Şi pentru că pantalonul-cascador nu s-a inventat încă, garderoba lui Ionel Burileanu “suferă” pe bune aproape la fiecare filmare. “Belmondo” e un criminalist deosebit: pleacă dimineaţa cu pantalonii la dungă şi se întoarce seara cu ei franjuri. De aproape un an de zile, viaţa sa a ajuns ca în reclamele la detergenţi: hainele impecabile se transformă la “locul de joacă” în adevărate provocări pentru maşina de spălat automată. Pe Ionel Burileanu nu-l deranjează postura: “Când stai cu capul în microscop toată ziua, lucrurile astea te relaxează. Vii fericit la muncă atunci când ştii că ai şi filmare”.

La început însă, acum mulţi ani, „actor” era răspunsul lui „Belmondo” la întrebarea „ce vrei să te faci când vei fi mare?”. Până prin clasa a opta, Burileanu jucase în toate scenetele şcolii şi se visa pe platouri alături de maestrul Sergiu Nicolaescu. Anii au trecut,  pasiunea a rămas stingheră într-un colţ, iar Ionel a ajuns la Şcoala de Subofiţeri de la Câmpina. „Asta e, n-a fost să fie”, murmură mai mult pentru sine purtătorul de uniformă cu patru trese. Nu-i pare însă rău. Pe Sergiu Nicolaescu îl înlocuieşte cu brio domnul Rus, purtătorul de cuvânt şi cameră video de la IPJ Timiş. Iar producţiile sunt doar de prime-time, că doar nu degeaba se bat televiziunile centrale pe reconstituirile lui “Belmondo”. TUŞA MORALIZATOARE

“De ce furi, mă, nemernicule?”

Dacă e să regrete cu adevărat ceva în meseria cu sfert de normă pe care şi-a tras-o, Ionel Burileanu deplânge ratarea unui rol mare, de infractor cu gusturi rafinate: hoţul de la Operă. Aici sunt necesare câteva explicaţii. Înainte de a fi jucate de “Belmondo”, toate scenariile sunt bucăţele din puzzle-ul infracţional al Timişoarei. Regula e simplă: vreun neica-nimeni se visează în Vestul sălbatic, dă o spargere, fură ceva şi sfârşeşte prin a fi prins de poliţiştii bănăţeni.

Dosarul ajunge imediat pe masa PR-ului de la IPJ Timiş, Sergiu Rus, care pune în funcţiune maşinăria „hollywood-iană” de pe Bega. Totul a început când Săndel Palade, şeful IPJ, a decis că e timpul ca instituţia să-şi îmbunătăţească imaginea. Pentru o mai bună reflectare în mass-media a acţiunilor Poliţiei a cumpărat o cameră video aproape profesionistă şi i-a dat-o pe mână ofiţerului pentru relaţii cu presa.

De atunci, rolul principal îi revine aproape de fiecare dată lui Ionel Burileanu. Care lasă microscopul şi probele ADN deoparte pentru a pune în scenă ceea ce în urmă cu doar câteva ore fusese o infracţiune condamnată cu ani grei de puşcărie în Codul Penal. Scopul e simplu: vizibilitatea contează. Şi dacă un comunicat sec nu mai are efect, atunci un “Belmondo” convingător rezolvă cazul.

“Un fleac”, anunţă mândru Burileanu. La 36 de ani, aproape însurat (ca mai toţi poliţiştii cu o fostă absolventă de Liceu Pedagogic), Ionel îşi împarte timpul liber între logodnică şi pasiunea sa extremă: cea pentru comisarul Moldovan. Criminalistul a avut tot timpul să vadă şi să revadă filmele lui Sergiu Nicolaescu. De acolo a înţeles ceva sacru: nu trebuie să intri în cercul vicios al clişeelor. Aşa că „Belmondo” improvizează cât poate: uneori se zbate, alteori e docil şi resemnat, iar câteodată, pentru a nu-l prinde rutina, iese din pielea infractorului şi intră în cea a personajului pozitiv. Salvatorul.

O astfel de filmare a fost prilejul unei scene epocale: două doamne lovind furibund cu poşetele din dotare într-un “infractor” (după toate datele, un poliţist nefericit la locul de muncă în ziua respectivă). Asta, în vreme ce “Belmondo”, băţos, încearcă să strecoare tuşa moralizatoare: “De ce furi, mă, nemernicule? De oameni ca tine avem noi nevoie?”.

„Nu-mi mai plac filmele lui Sergiu Nicolaescu făcute după Revoluţie. Zici că s-a tâmpit la cap! Altfel, să ajung eu la Hollywood? Eh, vise, vise...” Ionel Burileanu, zis ”Belmondo”

DIN CULISE

“Bă, tu nu mai râzi la glumele noastre. Nu-mi mai place faţa ta”

În 50 de reconstituri aţi crede că „Belmondo” a epuizat tot arsenalul discursiv al găinarului. O replică a rămas totuşi nerostită, prilej pentru ca lui Ionel Burileanu să i se lumineze faţa, cu gândul că va face un rol impresionant la următoarea filmare folosind cuvintele acestea: „Nu recunosc nimic! Vreau să-mi consult avocatul!”. Urmează hohote de râs şi amintirea unei reconstituiri care a făcut carieră: o beţie antologică sfârşită cu o bătaie de pomină.

„Pentru a simula condiţiile conflictului, am pus apă în pahare ca să pară votcă. Ne trebuia însă un motiv pentru a declanşa bătaia. Problema era ca nu ştiam ce şi-au zis ăia de s-a ajuns la violenţă, aşa că am spus ca din senin: . Şi l-am luat la pumni”. Atunci au tras nenumarate duble pentru că actorii pur si simplu nu se puteau opri din râs. Şi, e lucru ştiut, nu se cade o bătaie bună cu zâmbetul pe buze.

”Mie de ce să-mi fie milă?”

Adevărul e însă că nu totul se rezumă la distracţie în munca lui Ionel Burileanu. De fapt, filmările durează maxim câteva minute, după care “Belmondo” reîmbracă uniforma de agent-şef şi redevine criminalistul minuţios din spatele homicidurilor oribile. Acelaşi băiat conştiincios care în 2005 a primit titlul de ”Poliţistul anului” în Timiş şi a fost la un pas să triumfe în întrecerea pe ţară. Pentru Burileanu, viaţa înseamnă expertize la locul crimelor, şerpuiri macabre cu creta în jurul cadavrelor, autopsii alături de medicii legişti – “Ce viaţă au şi oamenii ăştia!” – şi, la final, microscopul şi rutina.

Burileanu e îndrăgostit de munca lui şi mândru că nu are la activ cazuri nerezolvate: “Stai şi te gândeşti până găseşti o explicaţie, nu se poate să nu găseşti”. Filosofia asta a deprins-o de la Colombo, un alt personaj pe care-l admiră sincer. Şi dacă tot suntem la capitolul “viaţa bate filmul”, “Belmondo”, franc, admite că nu are dileme morale de tipul “Poliţist, adjectiv”.“Am auzit şi eu de subiectul filmului, cu poliţistul care nu ştie dacă să bage la închisoare un simplu traficant de marijuana. Eu mă gandesc aşa: dacă cel care vinde drogurile distruge vieţile altora fără să-i pese, mie de ce să-mi fie milă? Nu, legea trebuie aplicată!”.

Cel mai prost plătit actor amator

Cu ce s-a ales ”Belmondo” în urma zelului depus în reconsitutiri? Câteodată, rar, îl recunosc oamenii pe stradă şi-l aplaudă. Alteori, des, în timpul filmărilor, cu apostrofările trecătorilor, întotdeauna nelămuriţi când poliţiştii eliberează cu nonşalanţă hoţul abia arestat şi pleacă împreună ţinându-se de umeri, ca nişte adolescenţi la o miuţă. Cu o primă de câţiva zeci de lei, aprobată pe hârtie, niciodată încasată. ”Parcă asta e problema...”, glumeşte Ionel, probabil cel mai prost plătit actor amator din România, cam cu un leu (şi ăla virtual!) pentru fiecare reprezentaţie. Şi cu telefoanele care o asaltează pe doamna Burileanu-mama, apeluri de la rudele mai îndepărtate: ”No, vai, ce o păţit Ionel? L-am văzut la televizor cum fura din casele oamenilor!”

”Am avut noroc până acum că n-a trebuit să reconstituim şi violuri, că nu ştiu cum m-aş fi descurcat. Ar fi o mare provocare, un test de maturitate! La cazuri din astea, îţi trebuie şi o actriţă ca lumea, victimă care să te inspire, altfel nu faci nimic” Ionel Burileanu, zis ”Belmondo”

MOARTEA, ÎN JOACĂ

Reconstituirea, eterna poveste

Reconstituirile fascinează dintotdeauna. E ceva acolo, în joaca asta de-a viaţa şi de-a moartea, ceva care te atrage ferm şi greu explicabil. Românii au căutat şi au găsit subtilităţile din ”Reconstituirea” lui Lucian Pintilie, filmul din 1968 care l-a amprentat pentru totdeauna pe George Mihăiţă, tânăr, slab şi bătut, rostind acel: ”De ce ai dat, mă, de ce ai dat?”.

Mai recent, la Teatrul Metropolis din Bucureşti se joacă ”În rolul victimei”, un spectacol montat de Felix Alexa după textul genial al fraţilor Vladimir şi Oleg Presniakov. ”Un Hamlet jemanfişist”, au spus, bine, criticii. În punctul culminant al piesei, Răzvan Vasilescu ia la pumni o masă prăpădită, dintr-un restaurant cu specific japonez, ţipând spre noua generaţie: ”Voi vă jucaţi de-a viaţa, bă!”. Urmează o rătăcire isterică printr-un potop de înjurături, ca într-un Exod infinit, şi o concluzie necesară. Când îţi iei zilnic porţia de moarte, ca ”victima” fraţilor Presniakov, viaţa capătă brusc un contur atât de generos încât îţi vine să crezi că este, în definitiv, bună. În 50 de reconstituiri, ”Belmondo” nu n-a fost niciodată ucis, n-a fost niciodată criminal. Şi e foarte bine că este aşa.