Suntem într-un an electoral, iar ochii hulpavi ai politicienilor se îndreaptă din nou spre Biserica. Conform Institutului Naţional pentru Statistică (INS), care a prelucrat datele recensământul din 2011, configuraţia religioasă din România este următoarea: 86,5% ortodocşi, 4,6% romano-catolici, 3,2% reformaţi, 1,9% penticostali şi 0,2% “fără religie” sau atei. Când aproape 90% dintr-o populaţie de 20.121.641 de persoane se declară adepte ale cultului ortodox este clar că principala ţintă va fi Biserica Ortodoxă Română.
În ciuda unor scandaluri efemere popularitatea Bisericii a rămas uriaşă. Unii sociologi au pus eternalizarea Bisericii pe primul loc ca urmare a unei confuziei voite cu ”încrederea în Dumnezeu”, dar asta nu ştirbeşte cu nimic influenţa colosală pe care o are Biserica în societatea românească.
Biserica avea şi are un cuvânt greu de spus în problemele cetăţii, ale societăţii. Este greu de ignorat, oricât de afon ai fi în politică o instituţie cu cea mai mare credibilitate din ţară, o “armată” de 14.513 preoţi şi diaconi, care păstoresc 18,8 milioane de credincioşi. Iar vocea Patriarhului este auzită până în ultimul cătun neelectrificat şi poate influenţa orice decizie publică. Iată deci motive ca polticienii să încerce să-şi aproprie Biserica, să o “îmbuneze”, deşi mulţi prin rapacitatea lor au vrut să-l transforme pe Dumnezeu în agent electoral.
Biserica are însă regulile sale clare şi pentru a nu mai cădea în patima politicii care a învrăjbit clerul s-au dat după 1990 nu mai puţin de patru decizii privind neimplicarea preoţilor în politică. Datele sunt elocvente: 13-14 februarie 1996, 23-25 februarie 2000, 12-13 februarie 2004, respectiv Hotărârea Sfântului Sinod nr. 1676 din 5-7 martie 2008, toate fiind date în ani electorali!
Ne puteți urmări și pe Google News
Ultima şi cea mai complexă din 2008 stabileşte fără putinţă de tăgadă că în conformitate cu Sfintele Canoane ale Bisericii Universale (6 Apostolic, 7 Sinodul IV Ecumenic, 10 Sinodul VII Ecumenic, 11 Sinodul local Cartagina), care stipulează că printre îndeletnicirile incompatibile cu slujirea şi demnitatea clericului se numără şi aceea de “a primi asupra sa dregătorii sau îndeletniciri lumeşti”, arhiereului, preotului, diaconului şi monahului îi
este interzis să facă politică partinică, să fie membru al unui partid politic, să participe la campanii electorale, să candideze şi să devină membru al Parlamentului sau consiliilor locale, primar, viceprimar sau să ocupe funcţii în administraţia publică centrală şi locală.
Sfântul Sinod a făcut apel liderilor partidelor politice din România să nu permită recrutarea de membri din rândurile clerului şi nici folosirea în scopuri politice a persoanelor, spaţiilor, slujbelor şi însemnelor bisericeşti.
Cu toate acestea, şmechereşte, politicienii susţin că ei vin în calitate privată, ca enoriaşi în biserici, iar preotul este obligat „să participe la viaţa cetăţii, şi să sprijine activităţile menite să promoveze binele obştesc”!
Ca întotdeauna politicienii sunt buni samsari. De fapt nu e Dracul cel mai bun negociator?
Recomandările noastre
