Blestemul Glafirei Potapovna, pe capul lui Ion Iliescu și al procurorilor militari! | ANTI-OPINIE

Mirel Curea
Autor: | | 6 Comentarii | 4067 Vizualizari

Doar în mințile, în amintirile, sufletele și lacrimile celor ai lor, căzuții din decembrie 1989 mai persistă să existe ca oameni plecați nedrept, nu ca personaje abstracte, pe care s-a clădit istoria și acum mai sunt menționați doar ca cifre în studii, cărți și manuale școlare.

 Revoluție, Revoltă Spontană, Lovitură de Stat, ce o fi fost ea, mai mult de 1.100 de oameni, unele cifre indică chiar peste 1.150, au murit. Majoritatea tineri, unii, chiar copii. Cu toate astea, nimeni nu se arată interesat în stabilirea adevărului și a răspunderilor penale pentru acești morți, aproape uitați, de care ne mai amintim, fie la sfârșit de decembrie, fie când revoluționarii mai fac câte vreun scandal cu privire la drepturile bănești ce li s-ar cuveni.

După cum cititorii știu, „Evenimentul zilei” a publicat, în aceste zile, ca în fiecare an, un serial despre evenimentele din 22 decembrie 1989. Anul ăsta, al 26-lea de la valul de sânge nevinovat, parcă faptul că o mare de oameni a murit atunci începe să conteze din ce în ce mai puțin. Ponderea atenției este acaparată aproape total de interesul pur istoric. Mai ales, după ce procurorii militari ai ÎCCJ au clasat Dosarul Revoluției, considerând faptele prescrise, perspectiva istorică a prins să înfășoare realitatea tragică de atunci, ca o liană amortizoare a strigătului la cer provocat de grozăvia pierderii unui uriaș număr de vieți. Reacțiile societății civile la decizia procurorilor militari au fost ca și nule. În fiecare an, în acest sfârșit de decembrie, Cimitirul Eroilor Revoluției se umple de brazi împodobiți de Crăciun. Părinții - mai trăiesc încă mulți - pun la capul copiilor lor duși în veșnicie, așa cum le puneau pe când le umpleau sufletele, viețile și casele, atârnate de crengile brăduților, pe lângă globuri și beteală, eugenii, bomboane, napolitane, ciocolățele și portocale sau mandarine. Exact, dar exact, acele dulciuri sărace dar minunate, de care se bucurau cei care au fost copii pe atunci. Părinții ăștia, când atârnă bunătățile în pomi, îi văd în ferestrele sufletelor lor rupte-țăndări pe ei, pe copiii lor, încremeniți în timpul când s-au dus. La fel și văduvele celor căzuți. Tinere soții sau logodnice acum 26 de ani, astăzi în jurul vârstei de 50 de ani, vin la crucea bărbatului iubit, a tatălui copilului crescut de una singură, mare de acum, sau a logodnicului dat de soartă cu o mână și luat cu cealaltă pentru totdeauna, văzându-i cu ochii minții și ai inimii așa cum erau pe atunci, la vârstele de acum ale orfanilor lor.

Tulburătoare imagine! Prima dată i-am înțeles grozăvia de necuprins într-un pasaj memorabil din romanul „Pe țărmul sălbatic“, al prozatorului rus Boris Polevoi. În nesfârșita și înghețata Siberie, pe când era nevastă tânără, Glafira Potapovna și-a pierdut soțul, împușcat în vâltoarea revoluției bolșevice, împreună cu doi camarazi. Glafira a reușit să fure trupurile bărbatului ei și ale celorlalți doi și să le îngroape în taiga. Tânăra văduvă a îmbrăcat pentru totdeauna straiele negre și a intrat într-o tăcere de plumb, „nu spunea nimănui ce gânduri o muncesc”, n-o mai interesa nimic din ceea ce era viață în jurul ei. A rămas „legată cu adevărat numai de mormântul acela. Ședea pe băncuța din preajma lui – în dogoarea verilor, în gerul năprasnic al iernilor, sub mohorâtele ploi ale toamnelor”. După zeci de ani, trupurile celor trei au fost deshumate, pentru a fi așezate cu cinste într-un oraș nou apărut pe harta regiunii. „N-au avut însă grijă să o facă pe ascuns, și Glafira era de față. Când au înlăturat stratul de turbă, au rămas încremeniți: cele trei trupuri erau întinse alături, de parcă ar fi fost îngropate în ajun, de parcă deceniile ce s-au scurs ar fi ocolit acest mormânt. Văzând-și bărbatul așa cum îl avea viu în minte - tânăr, voinic, chipeș - bătrâna se aruncă în groapă cu un țipăt sfâșietor și-și lipi obrazul de al lui. A doua zi, dispăru fără să fi spus cuiva vreo vorbă. Nu se ştia dacă mai trăiește.”

Dacă s-ar putea - știu că nu se poate - i-aș condamna pe procurorii militari, cei ce se fac vinovați de repetarea asasinatului în masă din decembrie 1989, și pe autorii lui în frunte cu Ion Iliescu, după ce vor părăsi astă lume, să citească fără întrerupere, în Eternitate, acest pasaj din prozatorul rus Boris Polevoi.

Opiniile exprimate în paginile ziarului aparțin autorilor.




Alte articole din categoria: Opinii EVZ

evz.ro
libertatea.ro
rtv.net
wowbiz.ro
b1.ro
cancan.ro
ziare.com
unica.ro
fanatik.ro
dcnews.ro

LASA UN COMENTARIU

Caractere ramase: 1000

CITEŞTE Şi
FACEBOOK
evz.ro
loading...