PUBLICAȚIILE NOASTRE:

EVZ Special

Bodnariu-Barnevernet-Norvegia: Când NEBUNII pun mâna pe conducerea BALAMUCULUI și fac experimente sociale

Autor: | | 83 Comentarii | 28962 Vizualizari
Manifestație la Constanța în favoarea familiei Bodnariu
Până acum, cazul familiei Bodnariu și traumele la care aceasta este supusă de către statul norvegian au avut parte de o abordare mai degrabă emoțională. Este meritul doctorului Daniela Mariș că face pasul spre o abordare științifică, cu mintea lucidă și cu sistem riguros, într-un excepțional text, intitulat „Barnevernet sau mic ghid de psihiatrie cu susu’n jos”, publicat pe Facebook.

Chiar dacă medicul ezită să meargă până la capăt cu diagnosticul, enumerarea și punerea în ordine logică a „sindroamelor Barnevernet” duc spre o concluzie înfiorătoare: fie în Norvegia are loc un teribil experiment social, un amestec de Gulag și lagăr nazist, menit să schimbe structuri comportamentale pentru a crea o nouă rasă, fie, ca într-o celebră comedie hollywoodiană, nebunii au luat ostatici toți membrii conducerii ospiciului, prezentându-se ei drept noii conducători ai balamucului. Fie amândouă la un loc.Reproducem integral în cele ce urmează analiza Danielei Mariș.

                                                                     * * *

`Am urmărit cu multă atenție desfășurarea dramei familiei Bodnariu, încă de la primele informații apărute pe social media. Asemenea multora dintre noi, am trecut și eu prin câteva stadii de procesare a realității, primul fiind cel de negare. În mintea mea, imaginea aceea idilică a țărilor nordice, superdezvoltate și supercivilizate, a Norvegiei în speță, cumva nu se potrivea cu incredibilul act al confiscării a cinci copii, cel mai mic dintre ei fiind încă alăptat la sân.

Am trecut la stadiul urmator, cel de informare legată de practicile faimoasei structuri de protecție a copilului numită Barnevernet. În săptămânile ce au urmat au ieșit la iveală niste aspecte desprinse parcă din Kafka. Tot mai multe situații documentate, surprinzător de asemănatoare cu a familiei Bodnariu, au apărut pe scena publică.

În urma publicării cercetărilor Mariannei Haslev Skanlånd, în legătură cu cele 69 de motive ale preluării de către Barnevernet a copiilor, au început să se lanseze întrebări de genul: „Ce are de-a face omleta și grosimea feliilor de pâine cu confiscarea copiilor?”; „De ce nu are voie copilul să le zâmbească străinilor de pe stradă?”; „De ce trebuie pedepsit printele pentru că bebelusul întoarce fața în partea opusă când e spălat pe față?”, etc.

Pentru că în spatele oricărui experiment, fie el medical, social sau de orice altă natură, stă o teorie anume, indiferent cât de genială sau stupidă ar fi ea, am încercat să o descopăr pe cea care guvernează activitatea Barnevernet. (Recunosc că am fost orientată în direcția corectă atât de interesul meu pentru psihiatrie ce datează încă din facultate, cât și de munca de documentare a mai multor persoane, printre care d-na dr. Mariana Goron și d-l Steven Bennett).

În acest fel am ajuns, pe de o parte, la teoria atașamentului, iar pe de altă parte, la legislația statului norvegian privitoare la protecția copilului.

Le luăm pe rând. Teoria atașamentului este o teorie lansată de psihiatrul britanic John Bowlby și completată de psihologul canadian Mary Ainsworth, care, pe scurt, susține (pe model evoluționist), că la baza comportamentului relațional al oricărui individ stă relația de atașare fundamentală, genetic determinată, formată încă de la naștere, de o anumită persoană.

Initial această persoană a fost considerată mama, ulterior însă a fost denumită generic “persoana de referință”. Această relație de atașare este att de importantă pentru copil, încât acesta își va organiza comportamentul și gândirea în așa fel încât această relație să aibă continuitate, această continuitate fiind esențială pentru însași supraviețuirea individului respectiv.

Copilul va “plăti” chiar cu deranjamente funcționale păstrarea atașamentului față de persoana de referință. Relația de atașament copil-persoană de referință este atât de puternică, încât afectarea ei, ruperea ei, dispariția ei, duce la tulburări emoționale și cognitive mai mult sau mai puțin grave atât în copilărie, cât și în viața de adult, tulburări care se traduc prin: pasivitate, apatie, retardul dezvoltării, agitație, hiperactivitate, lipsă de atenție, incapacitatea de a stabili relații semnificative și de lungă durată, instabilitate emoționala, depresie etc.

Este important de precizat aici că există câteva tipuri de atașament considerate NORMALE, chiar dacă nu toate sunt optime: atașamentul autonom (optim), relațional-evitant, nesigur-preocupat, neprelucrat și neclasificat.

De asemenea, există tipuri de tulburări de atașament PATOLOGICE, care se diagnostichează de către psiholog sau psihiatru, în urma unor evaluări minuțioase, prin teste standardizate și prin verificarea criteriilor de încadrare într-o anume categorie de patologie psihiatrică (pe baza DSM – Manualul de diagnostic și statistică a tulburărilor mentale), și se tratează numai la indicațiile psihiatrului.

Cauzele cele mai grave care duc la tulburări de atașament patologice sunt: neglijarea, abuzul sau violența persoanei de referință asupra copilului.

Toate (aproape) bune și frumoase, însă problemele încep la modul în care agenții Barnevernet aplică aceasta teorie. Ca peste tot în lume, “practica ne omoară”. (Și dacă nu ne omoară, atunci spune multe despre noi). Am identificat câteva probleme majore, care devin cauzele dramelor prin care trec, fără exceptie, familiile despre ale căror situații am citit:
De departe, aspectul cel mai condamnabil este că se pornește de la prezumia de VINOVĂȚIE a părinților. Se pleacă din start în sens invers față de normal, și anume de la convingerea de nestrămutat că acei copii (care in final vor fi luați din familie) suferă, de fapt, de tulburare PATOLOGICĂ de atașament. Asta ar însemna automat că au fost fie abuzați, fie neglijați, fie loviți în vreun fel, astfel încât trebuie neapărat înlaturati din mediul agresiv.

Urmarea firească a acestei prezumții este să se caute (sau să se fabrice ad-hoc) dovezi în acest sens.

Această prezumție de vinovăție pleacă de la niște “îngrijorări”, “presupuneri”, exprimate de persoane care nu au calitatea de a evalua situatia d.p.d.v. psihiatric, dar li se oferă recomandarea și puterea de a o face, deschizând calea largă spre abuzuri ale sistemului. Vezi situația fetelor Bodnariu, care au fost luate pe un denunț în care directoarea își exprima “îngrijorarea” că “s-ar putea” ca fetele să fie disciplinate acasă.

O altă mare problemă este că diagnosticul de tulburare patologică de atașament (care, în marea majoritate a cazurilor, este FALS) îl pun niște persoane care NU SUNT PSIHIATRI. Dacă, în cel mai bun caz, sunt psihologi, din toate relatările de până acum reiese că aceștia nu aplică nici teste standardizate, nici evaluare repetată, cu stabilirea diagnosticului în funcție de toate criteriile din DSM.

Nici nu ar avea cum, căci totul se face pe fugă, se declară scurt ca așa ar sta lucrurile, fără dovezi, și se iau copiii n regim de urgență.

Psihologii care au încercat să semnaleze discordanța între situația familiilor și severitatea măsurilor luate au devenit indezirabili pentru sistem, din declarațiile activistului norvegian pentru drepturile omului Marius Raikerås. Conferențiara Gunn Astrid Baugerud, de la Colegiul Universitar de ȘtiinȚe Aplicate din Oslo, a sesizat, într-un studiu de psihologie criminalistică, aceasta discrepanță între problemele familiilor și măsurile extreme de preluare de urgență a copiilor într-un număr nejustificat de cazuri.

Felul în care se fabrică dovezile este o batjocură la adresa psihologiei și a medicinei civilizate, în mod special a psihiatriei.

Câteva exemple: copilul întoarce fața când este spălat pe față de tată – asta înseamnă că se teme de tată să nu fie lovit, nu o reacție normală a copilului atunci când i se pune mâna udă pe față, cum este de fapt; copilul privește cu interes alți oameni de pe stradă – aceasta înseamnă pentru Barnevernet criteriul A2 din DSM-IV-TR la tulburări reactive de atașament, și anume sociabilitate indiscriminativă a copilului (și nu interesul normal pentru alte ființe, care denotă dezvoltarea neuro-psihică normală a copilului, cum este de fapt); mama plânge când i se smulge copilul din brațe de către Barnevernet – deci este depresivă – fără evaluare, fără criterii de diagnostic, fără diagnostic diferențial; mama suferă de o profundă ambivalență în ce privește angajarea în relații interpersonale (ambivalență pe care tatăl copilului o neagă) – acest lucru sugerează, pentru Barnevernet, că mama are o tulburare patologică de atașament, care se va reflecta în atașamentul copilului față de mamă, aspect susținut tot de teoria atașamentului, dar neconfirmat în cazul în speță; copilul mănânca prea repede – cu siguranță a fost victima unui incest; copilul mănancă prea încet – cu siguranță a fost victima unui incest; copilului nu-i plac icrele – cu siguranță a fost victima unui incest (în ultimele trei cazuri nu am găsit nici un corespondent în psihiatria actuală); copilul este dus în mod obsesiv la medicul de familie sau la urgențe, pentru motive fictive, doar pentru a demonstra incapacitatea mamei de a-l îngriji etc.

Felul în care sunt tratați ulterior copiii luați dovedește tot o abordare întoarsă pe dos a teoriei atașamentului. Intenției evidente de a rupe atașamentele stabile formate în familiile biologice și de reatașare de alte familii, ca și cum dezlipim un sticker dintr-un loc și îl lipim într-altul, i se spune la Barnevernet “interesul superior al copilului”.

Să luăm exemplul copiilor Bodnariu. De ce au fost separați cei cinci frați? Pentru că se pot “popula” trei noi familii cu ei: cinci timbre pe trei plicuri, nu? De ce au fost grupați copiii mai mari doi câte doi, de vârste apropiate, și de ce li s-a dat program diferit de vizitare de către părinți? Pentru că atașamentul față de familia lor biologică este în stadii diferite de formare, în funcție de vârstă: Eliana și Naomi au deja un atașament stabil (format deja de la 5-6 ani în sus), deci ele au trebuit separate complet de părinți, fără vizitare, fără conversații telefonice, fără cadouri. Ca urmare, telefoanele de câte 10 minute permise părinților au fost o mare concesie, făcută doar de dragul autorităților române. Acest lucru nu ar fi trebuit niciodată să se întâmple, dar s-a întâmplat, grație implicării tuturor celor care au ieșit în stradă, astfel că s-a aflat că a existat o scrisoare a fetelor, care a fost împiedicată să ajungă la părinți, iar una dintre fetițe a declarat: “Am crezut că urmează să muriți”. Ele nu ar fi trebuit niciodată să afle că părinții nu sunt morți deloc, ar fi trebuit să înceapă deja să își pună în mișcare mecanismele de reatașare la noua familie, conform Barnevernet.

Cu cei doi băieți, de 2 și 5 ani, Matei și Ioan, situația este și mai inumană: la această vârstă, teoria atașamentului susține că despărțirile repetate au efect de “consolidare a doliului”. Ca urmare, mama a fost lăsată să îi vadă periodic, ca ei să dezvolte agresivitate față de ea, și apoi să nu mai dorească să o vada, pentru ca așa spune teoria că trebuie să se întâmple.

Acesta este motivul pentru care unul dintre copii a întrebat: “Chiar a spus tati că îi este dor de mine?”. Cu cel mic, nu și-au bătut prea tare capul, i-au permis cu “generozitate” mamei să îl viziteze de două ori pe săptămână, fiindcă el nici nu va ști că a avut-o de mama pe Ruth, dacă va rămâne la Barnevernet.

Nu a contat că au riscat retard în dezvoltare rupându-l de la sânul mamei, nu a contat nici că l-au iradiat degeaba cu o tomografie computerizată a întregului organism, deși puteau să-i facă ecografii neiradiante în diferite zone ale corpului, pentru a vedea dacă a fost sau nu agresat.

Merg mai departe cu raționamentul: dacă aceasta dezlipire de familia biologică – lipire de o familie surogat, urmată de multe ori de transfer la o altă familie, și apoi la o altă familie, ar fi atât de benefică pentru copil, de ce statisticile recente arată că se raportează un numar de 8-9 decese pe luna ale copiilor aflați în plasament, rată mult mai mare decât a copiilor din populația generală?

De asemenea, de ce rata adopțiilor copiilor norvegieni aflați în custodia Barnevernet este mult mai mică decat rata plasamentului temporar în familii surogat, care merge în majoritatea cazurilor până la atingerea vârstei de 18 ani, după cum a aflat delegația parlamentară română în urma vizitei din Norvegia?

Nici măcar nu intru în raționamente legate de aspectele financiare ale susținerii și promovării Barnevernet, au făcut-o alții înaintea mea, mult mai bine.

Întorcându-ne la al doilea punct principal al argumentației mele, care privește legislația norvegiană de protecție a copilului, trebuie menționate câteva aspecte. Motivele esențiale ale preluării copilului din familia biologică și plasarea lui într-o familie surogat sunt exact cele descrise de teoria atașamentului: neglijența, abuzul sau violența asupra copilului.

Aceasta nu ar fi o problemă în sine, însă statisticile publicate de Biroul național de statistică norvegian arată că, din totalul de motive, doar 20% se referă la neglijență, violență, abuz de orice natură și consum de droguri. Restul de 80% au motive nejustificate (“alte motive”).

Pe de alta parte, articolele din lege care guvernează activitatea Barnevernet și care sunt cele mai contestate, sunt cele cuprinse sub numărul 4.12, secțiunile A-D.

De exemplu, secțiunea A permite statului să preia un copil dacă condițiile fizice și psihologice din mediul de viață al copilului nu se ridică la standardul prevăzut de Barnevernet.

De aceea, dacă agentului nu îi place cum face mama omleta, sau dacă acesta consideră că feliile de pâine sunt prea groase, copilul este luat. Dacă părintele are o problemă temporară la picior și nu se poate urca pe scară să spele geamul, copilul este luat. Dacă hainele nu sunt împachetate în șifonier așa cum dorește agentul, copilul este luat etc. Logic, nu?

De asemenea, secțiunea D a aceleiași legi recomandă statului să preia copilul dacă se SUSPECTEAZĂ că acesta va suferi neglijență sau abuz cândva în VIITOR. Ca urmare, părintele care provine el însuși din custodia Barnevernet, este însemnat cu fierul roșu și este considerat la risc, așa că nu va avea parte de copiii proprii. Părintele care a apelat vreodată la Barnevernet, este automat trecut pe lista neagră și urmărit pâna în… pânzele albe (la propriu). Părinților cărora li s-au luat deja unul sau mai mulți copii, trebuie să le fie clar că toți copiii pe care îi vor mai avea vreodată în Norvegia vor fi confiscați în același chip. Fără asistență, fără ajutor, fără consiliere, fără un diagnostic corect, fără un tratament corespunzator. O activitate neprofesionistă, prestată de niște agenți fără pregătire corespunzătoare, deghizată ca “interes superior al copilului” și glazurată cu o urmă de psihiatrie întoarsă pe dos – aceasta este protectia copilului din Norvegia.

Nu pot încheia fără să spun că există și o altfel de asistență psihiatrică în Norvegia, așa cum a înțeles să o practice asistenta medicală cu specializare în psihiatrie infantilă, Ruth Johanne Bodnariu: prin consilierea telefonică a adolescenților pentru evitarea actelor de auto-agresiune, prin intermediul liniei de urgență Kirken SOS. Pentru aceasta, precum și pentru activitatea ei cu copiii străzii din România, ea a fost citată în 2012 în cel mai prestigios jurnal psihiatric din țările scandinave, Jurnalul de Sănătate Mintală. Pe un astfel de OM, Barnevernet o “răsplătește” luându-i copiii. Dacă este implicată aici și răzbunarea personală a unui agent Barnevernet, cu atât mai rau. Rezultatul este umilitor pentru toată tagma medicală.

Sunt acum la etapa in care mi-am definitivat diagnosticul asupra Barnevernet. Nu m-am grabit să îl declar, fiindcă am avut nevoie de timp pentru documentare, căci situațiile acestea de viață și de moarte nu se pot evalua într-o zi-două. Însă, până când statul norvegian continuă să susțină, cu o candoare demnă de o cauză mai bună, încălcările flagrante ale drepturilor omului și ale tuturor principiilor de bună practică medicală, produse de Barnevernet, m-am hotărât: nu mai vreau să văd fiordurile în următorii 50 de ani.


Tag-uri: Danielei Mariș, Mariannei Haslev, Mariana Goron, Steven Bennett, John Bowlby, Mary Ainsworth, Marius Raiker, Conferențiara Gunn, Astrid Baugerud, Colegiul Universitar, Ruth Johanne, Sănătate Mintală, cazul bodnariu, norvegia, barnevernet, copii, parinti
În lipsa unui acord scris din partea Evenimentul Zilei, puteţi prelua maxim 500 de caractere din acest articol dacă precizaţi sursa şi dacă inseraţi vizibil link-ul articolului Bodnariu-Barnevernet-Norvegia: Când NEBUNII pun mâna pe conducerea BALAMUCULUI și fac experimente sociale.




SPUNE-TI PAREREAAcum poti comenta si prin intermediul contului de facebook. DETALII >>
Cele mai distribuite articole similare

Libertatea

RTV

B1

Ziare.com

Unica

Capital

Fanatik

Alte articole EVZ pe aceeasi tema

spune-ti parerea Acum poti comenta si prin intermediul contului de facebook. DETALII >>





Pentru a instaura un cadru civilizat de discuţii, de eliminare a "postacilor" de partid sau a celor plătiţi ca să blocheze un articol civilizat, am adoptat următoarele soluţii, în privinţa comentariilor:
  • 1) Moderarea comentariilor lăsate în formularul de la finalul articolelor o dată la o oră – în acest caz, comentariile nu vor apărea instant.
  • 2) Postarea instant a comentariilor lăsate prin intermediul contului de facebook – în acest caz comentariile vor fi postate imediat. Puteţi să vă faceţi cont de Facebook aici.
Orice critică este acceptată pe site-ul evz.ro, cu condiţia păstrării unui limbaj civilizat, toate aceste măsuri fiind şi în sprijinul celor interesaţi să-şi expună punctele de vedere fără a mai fi hărţuiţi.
Sperăm că veţi înţelege adevărata valoare a demersului evz.ro şi vă veţi asuma responsabilitatea alături de noi.

LASA UN COMENTARIU

Caractere ramase: 1000

NOTA: Va rugam sa comentati la obiect, legat de continutul prezentat in material. Orice deviere in afara subiectului, folosirea de cuvinte obscene, atacuri la persoana autorului (autorilor) materialului, afisarea de anunturi publicitare, precum si jigniri, trivialitati, injurii aduse celorlalti cititori care au scris un comentariu se va sanctiona prin cenzurarea partiala a comentariului, stergerea integrala sau chiar interzicerea dreptului de a posta, prin blocarea IP-ului folosit. Site-ul EVZ.ro nu raspunde pentru opiniile postate in rubrica de comentarii, responsabilitatea formularii acestora revine integral autorului comentariului.

CITEŞTE Şi
Nume: Prenume: Varsta: Email: Localitate: Judet: Telefon:


Sex: M / F




Ma abonez la newsletter
Sunt de acord cu termenii si conditiile concursului
* Toate campurile formularului sunt obligatorii