30 aprilie 1975: Statele Unite se retrăgeau din capitala Vietnamului, Saigon, într-o debandadă incredibilă. O tragică rememorare realizată de Le Point.

Acum exact 40 de ani, Peter Arnett, corespondent al Associated Press și viitor laureat Pulitzer, trimitea la redacție următoarea depeșă:

„Cu zece ani înainte văzusem primii pușcași marini cum debarcau pe plaja Da Nang, întâmpinați de vietnameze frumoase, în rochii de mătase albă. Astăzi, îi văd pe pușcașii americani înjurați, zgâriați, îmbrânciți de zeci de vietnameze, asemenea celor din 1965, pentru că soldații le împiedică să se suie în ultimele elicoptere de salvare.”

De la căderea Saigonului, care punea capăt războiului din Vietnam, va rămâne în memorie mai cu seamă această imagine: mii de oameni care se agață de gardurile Ambasadei Statelor Unite, se calcă în picioare pe peluze, căutându-și drumul spre terasele unde soldații, copleșiți de mulțime, încercau zadarnic să facă ordine cu paturile puștii printre norocoșii care fluturau permisele de plecare.

Aceste documente miraculoase, eliberate de autoritățile americane, le dădea dreptul să se urce într-unul dintre ultimele elicoptere care i-ar fi salvat de la o soartă tragică: cea pe care le-o promitea victoria soldaților cu cască de palmier ai crudului regim comunist.

Încă o eroare fatală a americanilor

Oricât pare astăzi de ciudat, ambasadorul de atunci al Statelor Unite, Graham Martin, nu văzuse nici o grabă să înceapă această evacuare a americanilor ce se mai aflau încă în Saigon, și a vietnamezilor care îi ajutaseră. Și aceasta, în ciuda înaintării în trombă a trupelor nord-vietnameze, după cucerirea marii baze de la Da Nang, pe 28 martie.

Armata comuniștilor se grăbea: voia s-o ia înaintea venirii musonului, care le-ar fi împotmolit tancurile din Divizia 324.

Americanii au evaluat prost acest forcing. Operațiunea Frequent Wing, care prevedea evacuarea a 10.000 de persoane cu ajutorul unui pod aerian din 60 de avioane, a fost zădărnicită, când, pe 28 aprilie, nord-vietnamezii au început să bombardeze aeroportul Tan Son Nhat. La început, de către piloți sud-vietnamezi care au trădat. Apoi, de către rachete de 120 mm, care au transformat în flăcări mai multe aparate C130 aflate pe punctul de a decola, și au făcut ca pistele să devină inutilizabile.

Forțat, s-a apelat la „Opțiunea 4”, planul de salvare care prevedea evacuarea cu elicopterele din 13 puncte strategice ale Saigonului, printre care și ambasada SUA. Însă, în ciuda minunilor făcute de piloți, a fost imposibil să fie extrași toți vietnamezii candidați la evacuare.

„S-a sfârșit!”

Așa au apărut acele imagini înfiorătoare cu ciorchini de oameni atârnați, într-un echilibru precar, pe o scară instabilă, în tentativa de a ajunge la terasa unde aterizau elicopterele.

Sau imaginile cu femei aruncându-și copiii peste grilajul ambasadei, cu speranța că cineva îi va lua.

Sau acel locotenent de poliție sud-vietnamez, care, înțelegând că nu va putea pleca, zice doar atât: „S-a sfârșit!”, salută cu mâna la chipiu și își trage un glonț în cap.

Pentru acest traumatism istoric al unei evacuări grăbite, rușinoase, prost organizate, a super-puterii americane, alungată de milițiile unei armate revoluționare din lumea a treia, nimeni nu avea mai multe remușcări decât Henry Kissinger, cel care semnase acordurile de la Paris cu comunistul Le Duc Tho.

Căci, așa cum avea să declare mai târziu, ar fi fost de ajuns ca în Congresul american să se aprobe suplimentarea de 770 de milioane de dolari pe care președintele Ford o ceruse pentru a livra muniție sud-vietnamezilor.

Asta nu ar fi schimbat soarta războiului. Însă, ar fi dat răgazul necesar armatei americane de a evacua pe toată lumea. Și, poate, de a transforma în dezastru într-o retragere onorabilă.