Este de părere Adrian Enache care a plecat în Canada în urmă cu şapte ani. Tatăl a două fetiţe, buzoianul se declară mulţumit de decizia de a pleca din România. Angajat acum pe un post de contabil, este de părere că emigrarea nu este uşoară şi nici pentru cei care se ştiu slabi. "Cei care vor să emigreze trebuie să nu uite un lucru: cunoaşterea cât mai bună a limbii din ţara de adopţie le va uşura mult viaţa". Cu toate că a emigrat de câţiva ani, românul nu poate oferi o reţetă a succesului sau a integrării uşoare în noua societate, afirmând că totul depinde de ambiţia şi determinarea fiecăruia.

Evenimentul zilei: Care este cea mai mare reuşită a dumneavoastră în Canada? Adrian Enache: Nu ştiu dacă există o reuşită mai mare decât alta când vorbeşti de emigrare. Pentru mine, faptul că sunt înconjurat de o familie frumoasă, care mă iubeşte şi mă respectă şi căreia îi răspund cu aceleaşi sentimente este cel mai important lucru. După care urmează realizările profesionale, materiale şi altele. Faptul că în fiecare dimineaţă mă trezesc liniştit şi capabil să mă gândesc mereu la noi proiecte, mă face să cred că fiecare zi este o altă reuşită.

Ce ocupaţie aveaţi în România şi care este cea de acum? De la terminarea facultăţii, în 1995, şi până la plecarea spre Montreal am lucrat în cadrul Gărzii Financiare, secţia Buzău. Alături de un colectiv foarte frumos, am avut ocazia să văd şi să trăiesc multe momente, şi rele, dar şi bune, lucru care m-a ajutat să capăt experienţă, foarte utilă şi mai târziu. În prezent, lucrez în departamentul de contabilitate al unei companii care fabrică utilaje pentru industria farmaceutică şi am ca principală responsabilitate salarizarea angajaţilor firmei. În plus, în timpul liber, plecând de la un hobby, am început să lucrez ca agent imobiliar.

Când aţi plecat din România? Am plecat în iulie 2001. N-a fost o decizia uşoară, deşi ideea se conturase undeva prin 1997. Câştigarea alegerilor de către Convenţia Democrată Română, în 1996, ne-a întârziat pentru câţiva ani, în speranţa că lucrurile se vor schimba. N-a fost să fie, şi în 2001 am părăsit România.

Cum a decurs plecarea dumneavoastră? Încercând o comparaţie, din punct de vedere al informaţiilor, între momentul plecării noastre în Canada şi momentul actual, pot spune că am plecat total nepregătit. Nu ştiam foarte multe despre Canada şi cred că numai ''nebunia'' caracteristică tinereţii ne-a ajutat să realizăm foarte repede unde suntem şi ce avem de făcut.

De ce aţi ales această destinaţie? Am ales Montreal-ul pentru faptul că era singura zonă care ne putea oferi posibilitatea de a vorbi franceza, limba în care ne descurcam atât eu, cât şi soţia. În plus, procesul de emigrare era mult mai scurt, de un an şi jumătate, la vemea aceea, iar Quebec-ul are şi avantajul că este regiunea cea mai europenizată a Canadei, lucru care face ca integrarea să fie mult mai uşoară. Cele mai dificile etape, premergătoare, plecării au fost legate de momentul în care le-am spus părinţilor şi de ziua dinaintea plecării propriu-zise. Mi-aduc aminte deseori că am încercat în acele zile să vizitez cât mai multe locuri şi oameni, probabil din dorinţa de a lua cu mine cât mai multe amintiri.

Aţi avut parte din sprijinul cuiva odată ajunşi în Canada? A existat o familie de români care ne-a aşteptat la aeroport şi ne-a găzduit pentru câteva zile, timp în care ne-am pregătit apartamentul pe care aceiaşi amici îl închiriaseră pentru noi. Bine-nţeles, şocul întâlnirii cu un nou stil de viaţă îl simţi încă din a doua zi şi de cele mai multe ori nu este uşor. De exemplu, mi-aduc aminte că a doua zi am văzut că blocul şi cartierul în care urma să locuim nu este nici pe departe la fel de frumos cum apărea în poze sau curăţenia oraşului nu era cea la care ne aşteptam, dar am vrut să dăm o şansă alegerii noastre şi să nu plecăm la drum cu idei pripite. Acum, după şapte ani, spun că am procedat corect.

Care au fost cele mai dificile momente şi ce v-a determinat să mergeţi mai departe? Momente dificile au existat şi chiar mai multe decât ne-am fi dorit. La numai câteva săptămâni de la aterizare, soţia mea a pierdut o sarcină. Era unul dintre visele noastre ca al doilea copil să se nască în Canada. Apoi au fost aşa zisele job-uri de supravieţuire, lipsa prietenilor, dorul de părinţi şi de prietenii lăsaţi în România, frica de a nu realiza ceea ce ne propusesem sau teama de eşec, daca vreţi, şi multe altele. Am avut însă şansa, ca după sarcina pierdută, soţia să rămână din nou însărcinată şi totul a fost în regulă de dată aceasta. Acum avem două fetiţe superbe şi sunt convins că zâmbetul de pe faţa lor şi pofta lor de viaţă ne-a determinat să mergem mereu mai departe.

Aţi simţit, ca imigrant, că sunteţi privit altfel de către colegii de muncă? Sincer vorbind, la început cred că au existat momente când am considerat că sunt dezavantajat de angajator sau de colegi, pentru că sunt emigrant. Acum realizez că era numai efectul frustării din cauza nereuşitelor de moment, care n-aveau legătură cu statutul meu de emigrant. Sunt convins, în proporţie de 99%, că nu există popor mai tolerant şi mai receptiv la emigranţi decât Canada (Quebec). Există aici o îmbinare perfectă a ajutorului reciproc: canadienii ne-au oferit cadrul necesar pentru a ne îndeplini visele pentru care majoritatea am emigrat, iar noi i-am ajutat pe ei să se dezvolte economic şi social.

Care a fost momentul în care aţi simţit că lucrurile încep să se aşeze?                 Nu există un moment anume. Chiar şi-n cadrul unei familii, fiecare are istoria lui. Îmi amintesc că la început, cei care emigraseră de mai demult îmi spuneau să am răbdare timp de doi sau trei ani şi voi vedea că lucrurile se vor schimba. Nu puteam înţelege cum mă pot culca seara salahor în construcţii şi chiriaş şi să mă scol a doua zi contabil şi proprietar. Şi totuşi aşa a fost. Dar nici acum, când vorbesc şi eu la rândul meu cu alţi noi sosiţi, nu pot da o reţetă sau un termen exact. Cred că depinde de ambiţia şi de determinarea fiecăruia de a se integra cât mai rapid şi de a realiza că, aterizând pe aeroportul de la Trudeau, viaţa lui trebuie să se schimbe.

Sunteţi mulţumit de statutul obţinut până acum? Mulţumit nu voi spune niciodată că sunt, pentru că asta înseamnă plafonare. Am învăţat în Canada că, cel mai bine din punct de vedere profesional, este să nu te opreşti niciodată la un anumit nivel şi tot timpul să-ţi fixezi noi obiective. Te va ajuta să fii activ şi să ţii pasul cu schimbările, care sunt din ce în ce mai multe şi mai rapide. În schimb, pot spune că am foarte multe satisfacţii. Faptul că lucrez într-un colectiv bun, că fac ceea ce-mi place, că am parte de respect, sunt doar câteva dintre motivele care mă fac să cred că sunt pe drumul cel bun. Şi în particular sunt foarte fericit că datorită activităţii ca agent imobiliar, reuşesc să fiu alături de mulţi romani în momentul când îşi cumpără o casă aici la Montreal. Îi văd fericiţi şi mă bucur enorm că pot avea şi eu o mică contribuţie la realizarea lor.

Aţi regretat vreodată decizia de a emigra? Nu şi sunt convins că n-o voi face niciodată. Ceea ce regret este că sunt departe de părinţii mei şi recunosc că asta nu mă mulţumeşte deloc.

Ce vă leagă cel mai tare de ţară? Sunt multe amintiri frumoase care mă leagă de România, dar aşa cum spuneam, nimic nu se compară cu dragostea pentru părinţii mei. Chiar dacă ne despart mii de kilometri şi ştiu că decizia mea încă-i mai doare, vreau să le spun că-i iubesc şi-mi lipsesc enorm!

Vă gândiţi să vă restabiliţi în România? Niciodată nu este bine să spui “niciodata”. Deocamdată nu-mi pun problema întoarcerii, din două motive: pe de-o parte mai avem, eu şi familia, încă multe proiecte pe care vrem să le punem în practică aici, iar pe de altă parte, România nu-mi oferă încă garanţiile unui loc sănătos, în care să-mi pot creşte copiii. O ţară, în care tovarăşul Iliescu este încă liber, chiar dacă a contribuit masiv la uciderea, atât la propriu, cât şi la figurat a cel puţin o generaţie de tineri care au visat la o schimbare în bine, unde un ex-ministru de externe împarte infractorii după bunul lui plac, cu unii bătându-se pe burtă prin Europa, pe alţii trimiţându-i prin deşert, unde pensionarii păstrează apa de la baie ca s-o folosească la toaletă pentru a face economii, acesta nu este un loc unde să poţi avea încredere că poţi trăi sănătos. Mi-aduc aminte mereu de cazul domnului Mărgineanu, un  părinte care a venit să-şi viziteze copiii la Montreal şi care a suferit aici un accident cardio-vascular. Ei bine, pentru acest om, cetăţean român, nu s-a găsit nicio soluţie financiară sau măcar morală din partea statului român pentru a fi transportat în ţara în care majoritatea oamenilor politici se mândresc cu maşinile sau averile lor de milioane de euro.

Care este legătura dumneavoastră cu comunitatea românească? Faptul că lucrez şi ca agent imobiliar face să am ocazia şi plăcerea să stau de mai multe ori de vorbă cu membrii comunităţii româneşti de la Montreal. Eu zic că această comunitate funcţionează destul de bine. Sigur, este loc şi de mai bine, dar trebuie să avem răbdare pentru a construi ceva trainic.

Ce recomadaţi romanilor care vor să emigreze? Asa cum am mai spus nu este o reţetă clasică sau o recomandare standard. Depinde de motivaţia fiecăruia, dar un lucru este clar: trebuie să ai această motivaţie şi mai trebuie ca ea să fie una puternică şi nu una superficială care să se surpe la prima nereuşită în ţara de adopţie. Emigrarea nu este o chestiune deloc şi nu este pentru cei slabi. Iar cei care vor să emigreze trebuie să nu uite un lucru: cunoaşterea cât mai bună a limbii din ţara de adopţie le va uşura mult viaţa.