Președintele Erdogan este pe punctul de a dobândi puterea totală în Turcia, care se transformă într-o puternică dictatură islamistă la porțile Europei.

Un senzațional editorial-analiză despre pericolul Erdogan, despre punctele forte și vulnerabilitățile sale, publicat de doctorul în științe politice și expert în „intelligence” strategic, Caroline Galacteros, în Le Figaro.

A ceda în fața șantajului sau intimidării nu aduce niciodată un câștig, și mai ales nu libertate și pace. Câtă vreme credem că ne descurcăm făcând pe plac șantajistului, acesta triumfă, ne disprețuiește și ne umilește.

Neo-sultanul din Ankara și-a ieșit din pepeni. A vociferat, s-a zborșit la adresa Germaniei, care, într-o străfulgerare de luciditate, interzicând câteva mitinguri ce vizau mobilizarea turcilor din Germania în favoarea unei reforme constituționale ce trebuie să pecetluiască pe 16 martie capturarea de către președintele Erdogan a tuturor pârghiilor de putere, a îndrăznit să pună bețe în roate ofensivei sale politice interne, duse fără scrupule pe pământ nemțesc.

O „democratură islamică” fățiș imperialistă și delirantă este deci pe cale să se instaureze la porțile noastre. Aceasta privește statele noastre ca pe niște cantități neglijabile, simple perimetre intimidate oferite megalomaniei șefului lor prin instrumentalizarea comunităților de imigranți, transformate fără voia lor în arme politice în slujba marelui plan sultănesc...

Iar noi, europeni apatici, pașnici și incorijibil creduli, continuăm mieroși cu ea un „dialog” privind aderarea sa eventuală la UE și – la un preț uriaș - un „parteneriat” imigrațional pe care Turcia amenință că-l rupe în orice moment dacă nu îi îndeplinim toate capriciile periculoase.

Cum a fost posibilă o asemenea agresiune turcă, pe cât de brutală pe atât de infamantă, în inima Bătrânului Continent, în centrul său politic și economic? Fără îndoială, pentru că Europa este slabă, divizată, îngrijorată de presiunea imigrațională care îngrozește popoarele și îi amenință pe politicieni.

Iar ea neagă această realitate și preferă să plătească prețul mereu crescând al abisalei sale naivități structurale.

Căci licitația escaladează. În fața poltroneriei noastre, președintele turc demonstrează prin reacțiile sale că, la urma urmei, nu consideră Europa decât un spațiu al lașității unde se anemiază și se delegitimează progresiv națiuni fleoșcăite identitar, care renunță la ele însele, un spațiu unde trebuie să i se permită, ca „acasă” (de aceea reacția germană l-a surprins) să le vorbească comunităților „sale”, care reprezintă pionii strategiei lui globale de influență.

Este adevărat că pașii înapoi făcuți de nemți în fața pretențiilor autorităților turce în legătură cu importanta comunitate de imigranți nu se mai limitează la o îngăduință care ajunsese deja de neînțeles încă dinainte de criza migratoare din 2015 și de generosul apel al cancelarei Merkel de a-i primi pe toți refugiații.

Această „deschidere” a fost de scurtă durată dar a fragilizat puterea celei ce a dorit să preia conducerea cruciadei inimilor generoase în fața dramei siriene. Se știe, doar o proporție foarte mică dintre cei ce se înghesuie la frontierele turce, libiene, grecești și italiene sunt sirieni...

Slăbiciunea, atitudinea tolerantă, orbirea nu fac casă bună cu politica. Și nu au nici o șansă de a permite instaurarea păcii. Cel aflat în ofensivă profită de naivitatea noastră timorată.

Eșecurile adaptării populațiilor musulmane la legile, valorile și practicile democratice s-au transformat în hăuri căscate sub picioarele noastre și promit confruntări extrem de grave când, mult prea târziu, ne vom învrednici în fine să răspundem unei provocări ce a depășit deja orice limite.

Președintele Erdogan a pus hangerul în coasta unei Europe care îi știe de frică și se amăgește că are nevoie de el pentru a stăvili populațiile imigrante pe care nu îndrăznește să le declare indezirabile pentru a rămâne fidelă principiilor sale generoase.

Aceste populații au devenit totuși himere periculoase în contextul de securitate actual al unei confruntări civilizaționale instrumentalizate de grupuscule ultra-violente, dar și de state prozelite care resping regulile coexistenței pașnice pentru a practica ingerința agresivă.

Neo-sultanul care vrea - și va reuși – să concentreze în mâinile sale toate puterile constituționale, după referendumul pe care nu are cum să-l piardă, va fi în curând stăpânul absolut al unei țări în criză economică, ale cărei ambiții geopolitice sunt amenințate de apropierea ruso-americană în Siria.

Căci, dacă Recep Tayyip Erdogan își arată colții și lasă să se întrevadă capacitatea sa distrugătoare și destabilizatoare către germanii siderați, aceasta este și pentru că se află în prezent într-o poziție de slăbiciune strategică relativă într-un joc infinit mai vast și mai important pentru el decât relațiile cu europenii.

Ca întotdeauna, este important să nu te lași orbit de un focar de criză apropiat, ci să îl situezi în cadrul permanentei și foarte vastei negocieri multisectoriale, care reprezintă substanța însăși a vieții internaționale.

Astfel, așa cum UE, de exemplu, reactivează periodic dosarul sancțiunilor în legătură cu Ucraina și cu Crimeea, vrând să incomodeze mișcările Moscovei în Orientul Mijlociu, Erdogan răcnește și el spre Europa care îi critică (în sfârșit!) concepția sa autocratică despre libertatea presei, pentru a aminti apoi că nu trebuie să fie prea „tăvălit” în Siria și Irak, din cauza riscului unei destabilizări majore a anumitor țări europene unde Erdogan controlează minoritățile turce sau islamice...

Căci, după ce a revenit la putere și a declanșat epurările masive, în urma loviturii de stat ratate din 15 iulie 2016, țara se află pe o cărare de creastă îngustă, care poate bascula regimul lui Erdogan fie în iad fie în paradis.

În plan intern, criza economică și socială se instalează, odată cu o prăbușire de 20% a lirei turce în ultimul an, cu inflația și șomajul în creștere simțitoare și cu o ruinare a turismului; fără a mai vorbi despre atentatele islamice și de polarizarea crescută a societății, dorită în mod evident de regim pentru a se impune, dar care a dus la o agitație socială riscantă pentru „Palat”.

În plan extern, operațiunea „Scutul Eufratului” bate pasul pe loc, iar Erdogan își vede calculele teritoriale și de influență compromise în teatrul sirian, unde Washingtonul și Moscova par să se înțeleagă, discret dar sigur, pentru a stăvili lăcomia sultanului.

Într-adevăr, în cadrul unei negocieri politice complexe aflate în curs la Geneva și Astana în jurul posibilelor zone de influență consolidate în Siria viitorului, Moscova, Teheranul și evident Washingtonul urmăresc să oprească înaintarea forțelor turce și a rebelilor aliați cu ele spre sud și mai ales spre Raqqa, „capitala” ISIS din Siria, la care fiecare tabără râvnește.

La fel, forțele kurde siriene, regrupate în cadrul FDS (forțele democrate siriene) s-au înțeles de curând cu Damascul și Moscova (și deci cu sprijinul cel puțin tacit al Washingtonului) de a împiedica Ankara și pe rebelii pro-turci să cucerească localitatea strategică cheie Manbij, în amonte de Raqqa, în timp ce sudul orașului Al-Bab – recucerit de rebelii pro-turci de la ISIS – este pe cale să fie pierdut în urma unei înaintări impetuoase spre sud a trupelor lui Assad și a aliaților lor.

Liniile frontului, ca și alianțele rămân evident foarte mișcătoare și nesigure, însă aceste ultime mișcări milităre prevestesc o posibilă zonă – sub control ruso-iraniano-sirian – care să interzică de facto Turciei și „rebelilor” ei o înaintare spre Eufrat și care i-ar mai tăia din pretențiile teritoriale și politice, permițând în același timp kurzilor  (dacă acceptă rolul ce li se va încredința) de a-și realiza obiectivul principal: unirea cantoanelor Afrin și Kobane, apropiindu-se de frații irakieni din regiunea Sinjar.

Pentru moment este hazardat să judecăm realitatea și soliditatea acestei convergențe tactice între Moscova și Washington, cu kurzii pe post de „miză”, dar este limpede că ea nu este pe placul Ankarei.

Pentru a reveni la relația turco-europeană, este ora deciziei (...) A sosit momentul pentru toți europenii să refuze intimidarea și șantajele turcilor și să-și exprime unanim solidaritatea cu Berlinul, hotărând să închidă imediat și definitiv acest proces de aderare devenit de neconceput pentru mult timp de acum înainte.

A consimți continuarea acestui dialog, care nu este decât o mare minciună, ar dovedi slăbiciunea noastră politică și culturală și ar demonstra dramatic în ce măsură conducătorii europeni sunt în contratimp cu noua lume și cu mizele sale civilizaționale și identitare.