De câte ori mă întorc seara de la vreun eveniment care ţine până mai târziu şi iau maşina de la metrou spre casă se întâmplă să-mi ridic privirea spre una dintre ferestrele blocului de garsoniere în care altădată locuia bunica mea.
De cele mai multe ori nu reuşesc să ridic privirea la timp, cât să întrezăresc firicelul de lumină pe care nou ridicatul complex de pe platoul din faţa blocului abia mă mai lasă să-l văd. Dar câteodată fereastra de la bucătărie este luminată. Şi atunci plâng, fără să vreau. Pentru că ştiu că la acea fereastră nu mă va mai aştepta niciodată bunica mea. Am iubit-o cu toată fiinţa, a fost prietena mea cea mai bună, sfaturile ei mi-au prins bine de-a lungul vieţii, deşi atunci când mi le oferea nu credeam acest lucru. La fel cum nu am crezut că voi suferi într-atât la plecarea ei. Îmi spunea, când nu aveam timp să trec după orele de şcoală pe la ea, că va veni o zi în care îmi voi dori să am la cine să vin. Astăzi, la 15 ani de când nu mai este printre noi, îmi fac drum prin faţa blocului şi-mi ridic privirea dorindu-mi să urc până la etajul IV şi să sun la uşă din nou. Am făcut acest lucru chiar ieri, cu un mărţişor în mână, gândindu-mă cât s-ar fi bucurat să-l primească. Când mi-am ridicat ochii spre fereastra bucătăriei am zărit silueta unui bărbat tânăr, care trebăluia pe acolo. M-am gândit dacă are de unde să ştie acest bărbat câte visuri a strâns acea garsonieră a bunicii mele. Visurile fetei care am fost. Visurile bunicii mele, căci şi ea le-a avut pe ale ei. Câte nopţi nedormite au văzut acei pereţi albi, în care ascultam piese de teatru cu radioul lipit de ureche, ca să nu deranjez vecinii. Câte râsete s-au auzit în acel loc, când amintirile se cereau împărtăşite. De unde să ştie acel bărbat că jocurile copilăriei mele au avut ca spaţiu micul balcon unde bunica mea avea o grădină fermecată, cu flori care nu mai creşteau în altă parte! De unde să ştie el durerea fără de margini care m-a încercat atunci când am păşit în acel loc după ce bunica mea n-a mai fost şi forţa aproape neomenească de care a trebuit să fac uz ca să pot să ies de acolo. M-am târât pur şi simplu până la uşă, am deschis-o şi am reuşit să ies. Cu spatele lipit de ea am reuşit să-mi revin, pentru că afară, pe hol, nu mai simţeam parfumul ce mă răscolise. De Crăciun am descoperit în cutia cu globuri, atunci când am împodobit bradul alături de fiica mea, fotografia ei. Şi am reuşit să înţeleg forţa copleşitoare a dorului faţă de o persoană care înseamnă o lume pentru tine. Mişcă un întreg univers.
1 martie a fost o zi care m-a mişcat profund, din cauza emoţiilor diferite pe care le-am trăit. La fel ca atunci când îmi ridic privirea spre fereasta bunicii mele am simţit că pământul îmi fuge de sub picioare când am intrat în redacţie şi am dat cu ochii de lumânarea aprinsă în locul pe care l-a ocupat colegul meu Horia Tabacu. Nu pot înţelege cum poate să dispară cineva într-un mod atât de rapid şi definitiv! Am vorbit joi, când ne-am întâlnit pe hol, cred că m-a întrebat ceva despre nu ştiu ce spectacol şi am stat vreme de câteva minute să povestim. Cu Horia puteai vorbi despre actori, despre cultură, despre altfel de oameni decât cei pe care îi vezi astăzi promovaţi peste tot. Cu Horia Tabacu puteai discuta despre cărţi, despre valori, despre lucruri pe care alţii le pot cataloga drept neinteresante, dar mie, personal, acestea îmi lipsesc cel mai tare. Mă suna uneori, dacă nu era în redacţie, să mă întrebe ce subiect am la zi, dacă pot să-l ajut cu un lucru mărunt, dacă am de gând să merg la nu ştiu ce spectacol. Alteori, să mă roage să preiau textul pe care l-a scris şi să-l aşez în pagină. Îl vedeam cum pleca la masă cu unul dintre prietenii lui, întâmplător sau nu, coleg de birou cu mine şi mă bucuram ştiind că mai există acest sentiment pe care noi, dinozaurii care încă respirăm în presă, îl numim simplu - prietenie. Lumea în care trăim nu mai este demult cea în care ne-am născut, multe s-au schimbat şi multe s-au pierdut pe drum, răbdarea, corectitudinea, seriozitatea, sensibilitatea, blândeţea, compasiunea, altruismul şi solidaritatea. Astăzi eşti mai sus cu cât calci pe mai multe cadavre şi cu cât te cerţi la televiziune, nu contează subiectul ales. Horia Tabacu avea o eleganţă pe care n-o mai întâlneşti, un rafinament de jurnalist care ştia cu ce se mănâncă această meserie, pe care a respectat-o şi iubit-o cu toată fiinţa sa. L-am preţuit, l-am admirat şi m-am bucurat pentru toate articolele frumoase pe care le-a dăruit cititorilor săi. Mi-am amintit de perioada în care paginaţiile tuturor ziarelor de după revoluţie erau pe acelaşi etaj al Casei Presei. Ne cunoşteam cu toţii. Ştiam cine la ce ziar lucrează, ne salutam şi ne respectam reciproc. Erau alte vremuri, când plumbul se simţea în cerul gurii şi fiecare ştia unde începe munca lui şi unde se termină. Meseria de jurnalist nu este una pe care s-o poată face oricine, nu! Ai nevoie de vocaţie pentru ea. Ai nevoie de o iubire fără margini pentru ea, căci nopţile nu sunt ale tale, ci ale interviurilor pe care le-ai luat, ale celor pe care i-ai intervievat şi ale cititorilor tăi. Cuvintele tale sunt împinse într-un dans al săbiilor continuu şi până când nu le aşterni nu se dau bătute. Un astfel de jurnalist a fost Horia Tabacu şi orice altceva aş spune acum ar fi de prisos. Doar că de fiecare dată când voi intra pe uşa redacţiei voi vedea mereu acea lumină în locul în care a ales să-şi facă meseria Horia. Mă va încerca acelaşi sentiment de neputinţă atunci când voi vrea să-l întreb ceva şi nu voi mai putea face asta, aidoma celui pe care îl am când ştiu că nu are cine să-mi mai deschidă uşa garsonierei bunicii mele şi să se bucure de venirea mea. E încă un şoc dispariţia lui prematură, dar dorul va izbi curând în fiecare dintre colegii lui. Şi nu numai. Acea forţă care mişcă un întreg univers va mişca şi alte suflete care l-au cunoscut. O vorbă veche spune că atât timp cât cineva îşi aminteşte de tine eşti nemuritor. Mi-aş fi dorit să scriu despre altceva de 1 martie, dar din fiecare întâmplare a vieţii tale trebuie să înveţi. Şi am învăţat să-i spun mai des copilului meu că-l iubesc, la fel şi tuturor celor care contează pentru mine.
Posibil că cineva, acolo sus, avea nevoie de el şi l-a strigat pe nume. Posibil ca Horia Tabacu să fi rostit prezent la această chemare din obişnuinţa cu care făcea acest lucru mereu. Orice este posibil pe lumea aceasta, dar până una alta o stea cu numele lui luminează din 28 februarie cerul sub care trăim noi şi nu e puţin lucru!
Ne puteți urmări și pe Google News
Recomandările noastre
