Există două tipuri de oameni pe lume: cei care ridică ştergătoare şi cei care ajung după ce ştergătoarele au fost deja ridicate.
Unii pot trăi cu această frustrare chiar foarte mult şi nu dau semne că s-ar resimţi. Ăştia sunt şi cei mai periculoşi, cei care poartă virusul în stare latentă. Sigur că mai sunt şi cei care desumflă cauciucuri, dar între ei şi cei cu ştergătoarele e o diferenţă ca de la Kalashnikov la praştie. În principiu, spune proverbul, toţi avem câte un mic secret murdar, toţi râdem când alunecă cineva pe gheaţă, dar încercăm să părem serioşi şi buni la suflet dacă ni se pare că ne vede cineva. Cred că dacă nu ar fi existat claxonul şi ştergătorul de parbriz în lume ar fi fost mult mai multe războaie, infinit mai multă anarhie, încălzirea globală s-ar fi terminat de mult, vânzările de medicamente şi antidepresive le-ar fi depăşit cu mult pe cele de pufuleţi şi bulşit, iar producătorii de maşini ar fi fost siliţi să includă în dotările standard ştergătorul antigravitaţional şi cauciucul blindat, cu ventil cu cifru. Cred că sentimentul ăsta foarte răspândit, că trotuarul şi strada ne aparţin, a fost încet, încet înlocuit de nevoia de justiţie, egalitate, de credinţa că trebuie să-i ajutăm pe cei din jur să ajungă mai buni şi civilizaţi, chiar dacă pentru asta e nevoie uneori şi de un sejur la reanimare. A spus-o şi Hamlet, crud trebuie să fiu pentru a fi bun. Chiar dacă se găsesc pe toate drumurile naţionale, bâtele de baseball tradiţionale româneşti, pirogravate cu tricolor şi ciobănaşi, nu pot regla definitiv aceste mici amănunte. Şi cum nu au apărut încă bâtele cu cristale Swarovsky, starea asta de aşteptare se perpetuează inutil. Probabil că omul nu e întreg dacă nu a spart o casă, dacă nu a vândut un copil, dacă nu a tăiat un copac. Şi nu a ridicat un ştergător. Vorbeam cu un prieten care era dezamăgit că un tip, pe care-l cunoaşte de foarte mult timp şi pe care îl credita cu titlul de om în firea lui, i-a mărturist cu aprindere şi fără pic de jenă că ridică în mod frecvent ştergătoare, oriunde s-ar afla. Satisfacţia din tonul lui trăda fiara aflată la pândă. La rândul meu, am avut surprize neplacute cu o grămada de prieteni sau cunoscuţi care păreau normali până la problema parcării.
Cumva situaţia e asemănătoare cu ce simţeai în anii ’90 când aflai că cineva ţine cu Iliescu. O parte dintre ei erau şi de stânga, aşa că sentimentul lor de proprietate asupra unui spaţiu care aparţine tuturor e şi mai amuzant sau terifiant, după gust. Să zicem că provin din familii defavorizate. Nu ţine. Nu mai există oameni cu probleme, din moment ce toată lumea are lanţuri de aur din platină. Poate că Che Guevara o fi zis undeva ceva despre maşina aproapelui tău, despre cauciucurile pe care le spargi în numele revoluţiei şi poate despre ştergătoarele pe care trebuie să le ridici pentru a anunţa viitorul luminos al omenirii, în care toţi vor fi la fel de tâmpiţi şi isterici ca şi ceilalţi. Liberté, egalité, imbecilité. Fraternité, dacă e. De obicei, nu e şi asta nu se rezolvă nici cu poliţia. Pentru că toţi presimt că şi dacii le ridicau ştergătoarele romanilor care parcau aiurea în ditamai civilizaţia. Când am găsit maşina pe care o aveam la drivetest cu ştergătoarele ridicate fix în faţa casei în care locuiesc, am înţeles că problema nu mai ţine nici de hormoni şi nici de psihiatrie. Nu poţi să trimiţi la odihnă şi tratament o populaţie. Pentru că e deja în firea lucrurilor să te comporţi anormal. Iar dacă percepţia macrojustiţiei nu există, o fi natural ca fiecare să pedepsească pe cine prinde, că oricum ştie el că merită. Atunci m-am gândit cât de cool ar fi o campanie naţională de conştientizare a tuturor cretinilor justiţiari. La ea ar putea participa oricine, oriunde. Tot ce ar avea de făcut ar fi să ridice toate ştergătoarele care le ies în cale. Iar spiritele înalte vor înţelege că adaptarea e mama înţelepciunii, aşa că dacă vor să se integreze în acest rahat absolut, ar fi bine ca după ce au parcat şi au oprit motorul, să-şi ridice singuri ştergătoarele şi să-şi spargă fără resentimente cauciucurile. PS: Iar în fiecare dimineaţă pe la şase, să se trezească, să pornească flexul, bormaşina şi ce are fiecare prin casă. Ideal ar fi să aibă picamăr sau măcar o jucărie chiţăitoare pentru inocentul cu patru lăbuţe care latră în continuu. Pentru că România va creşte mare mitocancă doar prin nesimţire şi iresponsabilitate.
Ne puteți urmări și pe Google News
Recomandările noastre
