Ceaușescu la catafalcul lui Arghezi | Istoriile lui Alex. Ştefănescu

Ceaușescu la catafalcul lui Arghezi | Istoriile lui Alex. Ştefănescu

În redacția revistei „România literară” se mai păstrează și azi, cu evlavie, fotoliul în care a stat în 1962, când a vizitat redacția, Tudor Arghezi (revista se numea atunci „Gazeta literară”, după modelul publicației sovietice „Literaturnaia gazeta”).

 În timpul ședințelor de sumar, mă uit pe furiș la acel fotoliu și mi-l imaginez pe poet studiindu- ne ironic prin lentilele ochelarilor cu rame negre și ținându-și bastonul vertical, cu mâna dreaptă, ca pe un sceptru.

Eu n-am fost de față când a avut loc acea vizită (aveam cincisprezece ani și eram elev la un liceu din Suceava). Dar ulterior, în timpul studenției mele la București, l-am întâlnit întâmplător pe poet pe stradă, pe lângă Universitate, și, luându-mi inima în dinți, i-am spus: − Dv. ați povestit într-o tabletă că, la vârsta de nouă ani, v-ați întâlnit pe stradă, față în față, cu Eminescu. Și țin minte exclamația dv.: „L-am văzut pe Eminescu!” Acum pot să scriu, la rândul meu, că la vârsta de nouăsprezece ani l-am văzut pe un om care l-a văzut pe Eminescu.

Ne puteți urmări și pe Google News

Arghezi nu s-a arătat deloc încântat de această remarcă. S-a uitat mirat (parcă și cu antipatie) la mine și și-a continuat drumul. Apoi s-a urcat într-o mașină cu șofer care îl aștepta pe strada Edgar Quinet. Mi-am dat seama, tardiv, că fusesem, involuntar, nepoliticos. Din ceea ce spusesem se putea înțelege că Arghezi conta pentru mine nu ca poet, ci doar ca un om care l-a văzut pe Eminescu. Ar fi trebuit să-i spun cu totul altceva: „...țin minte exclamația dv.: «L-am văzut pe Eminescu!» Acum pot să scriu, la rândul meu, că la vârsta de nouăsprezece ani l-am văzut pe Arghezi.”

Despre mașina în care s-a urcat poetul după întâlnirea cu mine am aflat ulterior că îi fusese dăruită de Gheorghe Gheorghiu- Dej (care se simțea probabil vinovat pentru marginalizarea poetului, din motive politice, în primii ani de după instaurarea comunismului). Gheorghe Gheorghiu-Dej a murit în 1965, dar noul conducător al PCR, Nicolae Ceaușescu, nu i-a retras lui Tudor Arghezi acest privilegiu. Mai mult decât atât, la moartea poetului (petrecută la 14 iulie 1967), Nicolae Ceaușescu i-a organizat funeralii naționale și, în plus, a stat el însuși de gardă, împreună cu alți înalți demnitari comuniști, la catafalcul lui Arghezi.

Țin minte bine momentul pentru că eu și prietenul meu, George Arion, ne-am dus la Ateneu să vedem ceremonia. (Fotografia pe care o reproduc alături, luată din „Fototeca online a comunismului românesc”, având cota arhivistică G248, înfățișează alt moment al funeraliilor.) Nicolae Ceaușescu și alți șapte nomenclaturiști făceau efectiv de gardă, stând patru pe o latură și patru pe cealaltă latură a catafalcului. Îi vedeam drepți și imobili, exprimând un respect fără margini față de trupul neînsuflețit, și m-am bucurat, cu o anumită maliție, că până și ei recunosc că un mare poet înseamnă mai mult decât un om politic, fie el și atotputernic. Nu-l cunoșteam decât pe Nicolae Ceaușescu, toată lumea își pusese în el mari speranțe. Aflu acum din ziarele epocii cine erau ceilalți șapte tovarăși smeriți: Chivu Stoica, Alexandru Bârlădeanu, Emil Bodnăraș, Ilie Verdeț, Iosif Bank, Paul Niculescu-Mizil, Manea Mănescu.

Au trecut anii. După terminarea facultății am realizat, cu un considerabil efort de documentare, un volum cuprinzând cele mai valoroase texte critice scrise de-a lungul timpului despre Arghezi. I-am cunoscut și pe cei doi copii ai lui, cu nume atât de argheziene: Baruțu și Mițura (amândoi m-au dezamăgit). Și am vizitat și legendara proprietate a poetului, Mărțișor, oprindu-mă la mormântul cățelușului Zdreanță, personaj într-o încântătoare poezie a lui Arghezi, cunoscută de aproape toți copiii din România. Pe o tăbliță stătea scris: „Aici odihnește Zdreanță, cel cu ochii de faianță.”

La mormântul poetului, aflat în același perimetru, nu m-am mai dus. Încă mi-era rușine că reacționasem atât de stângaci la singura mea întâlnire cu el.