Voi aminti o istorie din sudul Californiei. Acum câțiva ani, am remarcat unul dintre studenții care urmau unul dintre cursurile mele de matematică.

 Ar fi fost imposibil să nu rețin acele lucrări de control perfecte, acele teme lucrate cu grijă și în detaliu, acele examene pline de creativitate și intuiție. Mi-e imposibil să nu mă entuziasmez atunci când descopăr pe cineva talentat, așa că într-o zi, când a venit să mă întrebe ceva despre una dintre problemele de geometrie diferențială pe care le lăsasem ca temă la curs, l-am întrebat dacă plănuiește să urmeze studii doctorale. Tare m-aș fi bucurat să aud că da. Dar istoria pe care mi-a spus-o era cu totul alta. Mi-a povestit, pe o voce care dintr-o dată a devenit șoptită, că e un imigrant fără documente, că în prezent poate urma universitatea, dar că nu ar fi deloc clar din punct de vedere legal ce s-ar întâmpla cu dosarul lui dacă ar urma un program doctoral. Mi-a povestit că părinții lui au venit în Statele Unite atunci când el avea doi ani, și că toată copilăria lui nu s-a considerat deloc diferit de alți copii din cartier. A descoperit care erau implicațiile vieții de imigrant fără documente abia atunci când, după moartea tatălui, a realizat că trebuie să se ocupe de aspecte administrative; se simțea responsabil pentru mama lui și pentru bunica din partea mamei, care trăia cu ei. Mi-a povestit toate acestea cu o luciditate și o sinceritate pentru care i-am fost recunoscător. Apoi am aflat că istorii ca aceasta nu sunt singulare. Doi ani mai târziu a fost vorba despre o tânără care mi-a povestit că nu are cum urma studii doctorale, pentru că trăiește undeva în zona gri a actelor. (Expresia e a ei.) Apoi mi-a fost student un tânăr extraordinar de inteligent care fusese adus în SUA la vârsta de trei ani. Nu avea certificat de naștere. Putea studia până la un anumit nivel în universitate, dar discutase cu un consilier legal și nu credea că ar putea merge să studieze mai departe. Sistemul nu prevede și astfel de situații, i se spusese. Unii dintre acești oameni tineri au permise temporare, de doi ani. În alte situații, au un ordin judecătoresc pe durată limitată, o suspendare a unei decizii de deportare. Mi-ar fi greu să descriu aici presiunea și tensiunea în care acești oameni trăiesc. Unul dintre foștii mei studenți și-a întemeiat o familie, și-a cumpărat o casă, are doi copii, și acum speră să i se prelungească șederea în Statele Unite, pentru că cei doi ani de grație acordați i se împlinesc curând. Când îmi povestește asta îi văd mâinile tremurând, deși face eforturi ca vocea să nu-i trădeze tensiunea. Nu știu câți oameni sunt într-o astfel de situație legală în SUA. Aud la televizor că ar fi vorba despre milioane de oameni. Mi se pare a fi cea mai importantă problemă care se dezbate în alegerile prezidențiale din toamna aceasta. Pentru mine, o întrebare importantă e asta: cum ar fi posibil ca cineva talentat să nu-și urmeze destinul până la maximum său de împlinire? Nici nu credeam că întrebarea asta are implicații politice. Indiferent unde în lume, iată că are.