Cele mai ÎNGROZITOARE metode de execuţie din istorie. Imaginile care îţi vor da coşmaruri | GALERIE FOTO

Autor: | | 5 Comentarii | 35619 Vizualizari


Vezi galeria foto:

Chiar dacă în ultimele sute de ani, cele mai multe ţări au abolit pedepsa cu moartea, secole la rând, mintea umană a născocit cele mai înfiorătoare şi mai elaborate metode de ucidere a condamnaţilor la moarte. Cu cât metodele de execuţie erau mai dureroase, mai înspăimântătoare, mai spectaculoase cu atât erau considerate mai instructive. “Greşelile” proscrişilor erau cel mai adesea de natură politică, militară, religioasă etc. Cei mai mulţi însă erau simple victime ale despoţilor vremii care foloseau aceste morţi crâncene mai ales pentru intimidarea vulgului. Vă prezentăm mai jos câteva dintre cele mai sinistre metode de execuţie din istorie.

Scafism. Metodă de execuţie străveche extrem de macabră, care provoca victimelor o durere de nedescris. Mai mult, condamnaţii trăiau săptămâni întregi. Primii care au folosit-o au fost perşii. Astfel, la început, cei care urmau să moară erau legaţi de o o barcă sau de o buturugă aflată în apă. Ulterior, erau forţaţi zilnic să consume cantităţi mari de lapte şi miere, până ajungeau să se îmbolnăvească de diaree. În acelaşi timp, o cantitate mare de fecale se strângea în jurul victimelor, ceea ce atrăgea insectele.

În acelaşi timp, corpul era uns cu miere, pentru a atrage albine şi alte insecte aflate în căutare de hrană. Durerea pare să fi fost inimaginabilă, mai ales din cauza insectelor care foloseau corpul oamenilor pentru a depune ouă, ce se transformau apoi în larve ce se hrăneau cu carnea vie. Moartea era lentă şi agonizantă, mai ales că de multe ori cei torturaţi erau hrăniţi zile la rând pentru a prelungi durerea. Potrivit unei lengende, criminalul lui Cyrus cel Tânăr a supravieţuit timp de 17 zile unei astfel de torturi, înainte ca inima lui să se oprească. 

Elefantul călău. Execuție cu ajutorul unui elefant a fost o metodă des utilizată în trecut pentru executarea condamnaților la moarte în Asia de sud și de sud-est, în special în India. Elefanții asiatici au fost utilizați pentru călcatul în picioare, dezmembrarea sau torturarea condamnaților în execuții publice. Animalele, care erau bine dresate, puteau omorâ victima fie pe loc fie după o chinuire îndelungată, metoda depinzând de cum erau mânuite. Ținute de curtea regală, aceste animale erau atât simbolul puterii absolute cât și al abilității imaginare că domnitorul putea controla animale sălbatice.

Utilizarea elefanților pentru execuția condamnaților la moarte a atras uneori interesul, dar și oroarea vizitatorilor europeni, astfel de relatări apărând în jurnalele lor de călătorie cât și în descrierea vieții locuitorilor Asiei. Acest obicei a fost suprimat de către colonialiștii europeni în secolele al XVIII-lea și al XIX-lea. Cu toate că această metodă de execuție a fost întâlnită în primul rând în Asia, ea a fost folosită sporadic și de către europeni, de exemplu în Roma antică sau în Cartagina, mai ales pentru a pedepsi soldați rebeli.

Mersul pe scândură. Multă vreme, mersul pe scândură a fost considerat mai degrabă o glumă între piraţii din poveşti. A fost practicat însă, la un moment dat, în felul acesta fiind trimişi la moarte, ocazional, prizonieri sau piraţi care puneau la cale revolte în cadrul propriilor echipaje. Cu membrele legate (sau nu) pedepsitul este împins cu vârful unei săbii să iasă şi să păşească pe o scândură până la căderea în apă.

Bestiarii.  În Roma antică, amfiteatrele erau pline până la refuz de mulţimea avidă de sânge care urmea cu mare plăcere execuţiile şi luptele până la moarte. Deosebit de apreciaţi în arenă, Bestiarii erau acei gladiatori special antrenaţi pentru a înfrunta animalele sălbatice. Iniţial, aceştia erau reprezentaţi de condamnaţi la moarte, care erau trimişi neînarmaţi în faţa mulţimii, cu şanse minime de supravieţuire.

Dat fiind faptul că unii dintre ei reuşeau chiar şi aşa să ucidă salbăticiunile, Bestiarii au devenit în timp unii dintre cei mai bine pregătiţi gladiatori. Înarmaţi cu suliţe lungi şi armuri de protecţie, aceştia erau capabili să ucidă orice animal ar fi înfruntat în timpul spectacolelor. Criminalii sau deţinuţii politici erau însă trimişi în arenă neînarmaţi iar şansele acestora de supravieţuire erau extreme de reduse.

Tăierea cu ferăstrăul. Execuția prin tăierea cu ferăstrăul avea loc, în Europa, prin atârnarea cu capul în jos a condamnatului la pedeapsa cu moartea. Călăii, folosind un ferăstrău mare, tăiau corpul acestuia în două, începând cu zona genitală și terminând cu capul. Deoarece persoana atârna cu capul în jos, creierul primea suficient sânge pentru a rămâne în viață până ce ferăstrăul secționa artera principală din abdomen. În Asia, execuția prin tăierea cu ferăstrăul se făcea cu condamnatul în picioare, iar tăierea începea de la cap în jos.

Gheara pisicii. Era un instrument de tortură ce consta într-un maner lung care avea la capăt ţepi de metal curbaţi astfel încât semănau cu ghearele unei pisici. Era folosită la jupuirea pielii şi a cărnii de pe os, din orice parte a corpului. Victima era dezbracată şi legată de un stâlp sau un suport pentru a nu scapă de tortură, după care începea procesul de mutilare în sine. În general era smulsă intâi pielea de la extremităţi, ca victima să sufere mai mult, după care urmau pieptul, spatele, gâtul şi faţa.

Jupuirea. Victimile erau legate şi întinse complet dezbrăcate pe o masă, iar cei care se ocupau de tortura le jupuiau piele cu ajutorul unui cuţit de dimensiuni reduse. Ca şi în cazul ghearei pisicii, procesul începea cu pielea de pe extremităţi însă în anumite cazuri se începea cu faţa, continuând în partea de jos a corpului, deşi majoritatea celor torturati mureau înainte să le fie jupuită pielea de la brâu. Este probabil cea mai cruntă metodă de tortură din epoca medievală.

Tragerea pe roată. Una din cele mai înfiorătoare torturi medievale rămâne tragerea pe roată, invenţie feroce aplicată pe scară largă în centrul şi nordul Europei. Doar spânzurătoarea era mai folosită decât trasul pe roată în acea perioadă.  Condamanatul la moparte era, pentru început, fixat de sol cu membrele larg desfăcute şi bine întinse. Apoi, sub fiecare încheietura a mâinilor sau picioarelor erau trecute bucăţi solide de lemn. Călăul zdrobea încheieturile victimei presându-le cu o imensă roată de lemn, întărită cu piese metalice.

Procesul continuă cu fracturarea oasele mâinilor şi picioarelor celui condamnat. Odată membrele zdrobite, victima era legată în jurul roţii şi lăsată să moară din cauza durerilor sau a setei. Cei care supravieţuiau supliciului puteau rezistă zile întregi legaţi de roată, timp în care insectele şi păsările se hrăneau în voie din trupul acestora. În general, condamnaţii erau expuşi în pieţe publice sau la răscrucile drumurilor, pentru că toţi să îi poată vedea şi să le evite exemplul. Existau şi cazuri în care acuzaţii se bucurau de clemenţă judecătorilor. În cazurile de acest gen se aplică aşa-numita “Coupe de grace”, zdrobirea toracelui sau a stomacului, care ducea la moartea aproape instantanee a victimei.

Arderea pe rug. Arderea pe rug a fost o pedeapsă aplicată, în special în Evul Mediu, celor acuzați de vrăjitorie sau erezie. Execuția celor condamnați la moarte consta prin arderea lor de vii pe rug constituit dintr-o grămadă de lemne. Această metodă de execuție la moarte a fost aplicată din Evul Mediu timpuriu până în ultima perioadă a acestei ere (secolul al XV-lea–secolul al XVI-lea). Sentința era dată de inchiziție, fiind astfel executați cei învinuiți de vrăjitorie sau erezie. Dacă osânditul recunoștea vinovăția faptei sale, atunci călăul îl strangula înainte de aprinderea rugului sau i se legau saci cu praf de pușcă pentru a simula focul Sodomei care, după Biblie, ar fi ars sub o ploaie de foc. Vrăjitoarele erau arse pe rug pentru ca sufletul lor să ajungă în rai.

În India, arderea pe rug a fost practicată până în secolul al XIX-lea, fiind arse frecvent văduvele împreună cu cadavrul soțului decedat. Această moarte a văduvei care își urma benevol soțul era considerată o faptă eroică; totuși, se presupune că văduva era obligată să accepte acest ritual barbar. Cu toate că din anul 1829 această practică este interzisă prin lege, se relatează că și în prezent se mai practică acest ritual în unele regiuni din India.

Tortura cu bambus. O metodă de execuţie mai puţin obişnuită, care producea o moarte lentă şi extreme de dureroasă. Deşi mulţi se îndoiesc că ar fi fost folosită vreodată, există relatări potrivit cărora soldaţii japonezi ar fi folosit-o în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Condamnatul era imobilizat pe un “pat” de lăstari de bambuşi. În următoarele săptămâni, plantele îşi continuau nestingherite creşterea, străpungând trupul victimei care era ţinută în viaţă cât mai mult timp posibil şi care murea în chinuri îngrozitoare pe măsură ce bambuşii deveneau din ce în ce mai mari.

Lingchi. Cunoscută şi sub numele de feliere lentă, lingchi era folosită doar în cazurile unor crime deosebit de grave, cum ar fi trădarea sau uciderea părinţilor cuiva. A fost o formă de execuţie folosită în China din anul 900 până în 1905. Condamnatul era legat de un cadru de lemn, de obicei într-un loc public, după care era feliat lent, la propriu. Mai târziu i se administra opiu, din milă sau ca modalitate de prevenire a leşinului.

Crucificarea. A fost o metodă de execuţie la care recurgeau numeroase popoare din Antichitate, fiind întâlnită la greci, perşi, cartaginezi, macedoneni şi români. Cu toate că existau diferite forme ale crucii, procesul era acelaşi. De obicei, condamnaţii erau în prima faza biciuiti până fiecare părticică a pielii era doar carne vie. Ulterior, erau obligaţi să îşi care singuri crucile de lemn, grele de sute de kilograme, până la locul unde va avea loc execuţia. Ajunşi acolo, mâinile şi picioarele erau bătute în cuie. De multe ori, călcâiele erau, de asemenea, prinse în piroane de metal, ceea ce îi provoca victimei o durere teribilă. Într-un final, condamnaţii erau lăsaţi să moară în soare, fiind un proces extrem de lent si de dureros, decesul survenind uneori şi după câteva zile de agonie.

Taurul Sicilian / Taurul de bronz. "Taurul"  se pare că afost inventat în Grecia antică şi consta într-un taur făcut din metal care avea o portiţă în partea laterală sau dorsală. Era folosit atât ca instrument de tortură cât şi ca metoda de execuţie. Condamnaţii erau bagaţi înăuntrul, iar dedesubt se făcea focul. Metalul se încingea, iar condamnatul dinauntru era efectiv prăjit asemeni unei fripturi la cuptor. Taurul era prevăzut cu nişte orificii în dreptul nărilor pe care ieşea un miros de carne arsă

Seppuku. Ceremonie sacră care își are rădăcinile în perioada antică a Japoniei și care a rămas rezervată doar clasei privilegiate a samurailor. Când un conducător murea, subordonații acestuia îl urmau prin seppuku pentru a-și dovedi loialitatea și demnitatea. Seppuku mai era folosit și ca mijloc de corectare a unei greșeli printr-o moarte onorabilă. Cu ajutorul sabiei scurte, denumite wakizashi, samuraiul îşi tăia abdomenul într-o mişcare de la stânga la dreapta. De obicei, prietenul său cel mai bun îl asista, retezându-i capul în momentul în care pe faţa samuraiului apăreau primele grimase, semn al unor dureri atroce.




Alte articole din categoria: Divertisment

evz.ro
libertatea.ro
rtv.net
wowbiz.ro
b1.ro
cancan.ro
ziare.com
unica.ro
fanatik.ro
dcnews.ro

LASA UN COMENTARIU

Caractere ramase: 1000

CITEŞTE Şi
FACEBOOK
evz.ro
loading...