Nu mai ţin minte de ce mi-a dat Alex Stoenescu, ca să citesc cîteva pagini din ea, cartea lui Pierre-Jean Rémy: Une histoire inédite de la diplomatie française. Trésors et secretes du Quai d'Orsay, tipărită în 2001 la editura Jean-Claude Lattés. Ştiu doar că mi-a vorbit despre Stenograma întîlnirii tête-à-tête din 14 mai 1968, dintre Nicolae Ceauşescu şi Generalul De Gaulle, cu prilejul vizitei făcute de preşedintele francez în România, ca despre un document dovedind ceva despre perioada imediat următoare lui 23 august 1944.

În orice caz, mai mult din politeţe decît de nevoie, l-am rugat să mi-o împrumute şi mie. După ce mi-a adus-o, am luat-o acasă şi am pus-o pe raftul cu cărţi care aşteaptă, asemenea camioanelor la vamă, trecerea prin examenul curiozităţii mele.

Acolo am pus-o, acolo am lăsat-o.

Cum Alex Stoenescu m-a tot sunat  să i-o înapoiez, într-o zi, înainte de a i-o duce, mi-am zis să citesc, totuşi, Documentul invocat de Alex Stoenescu.

Despre ce şi-a propus şi ce e volumul, rîndurile de pe coperta a IV-a spun totul:

„Pentru prima dată, cei 80 de kilometri de arhive ale Quai d'Orsay (poreclă gazetărească pentru Ministerul de Externe francez – n.n.), care reunesc istoria politică externă a Franţei începînd din secolul al XVI-lea, sînt oferite curiozităţii şi analizei de un scriitor, diplomat al Academiei franceze, Pierre-Jean Remy”.

Printre cele 120 de documente, volumul scoate la lumină Stenograma întîlnirii tête-à-tête dintre generalul de Gaulle şi Nicolae Ceauşescu, scris cu numele stîlcit: Ceaucescu, pentru că limbii franceze îi lipseşte ş.

Făcut curios de recomandările lui Alex Stoenescu parcurg Documentul cu creionul în mînă.

Mă surprinde din tot documentul teoria lui De Gaulle despre pericolul întruchipat de imperialismul american, teorie expusă lui Nicolae Ceuaşescu chiar din deschiderea discuţiei:

„După al Doilea Război Mondial pe care Statele Unite l-au dus puţin în Europa, şi mai mult în Asia, puterea lor a crescut, şi, cu această putere crescînd, ele au devenit imperialiste.

La asta se adaugă un anume mesianism american:

Statele Unite sînt convinse că puterea lor s-a aliat cu Adevărul. Ele cred că Binele e de partea lor şi că Răul e adversarul lor.

Şi tocmai în această atitudine noi nu le aprobăm.

E un fapt că după cel de-al Doilea Război Mondial, cu planul Marchall, cu Organizaţia Tratatului Atlanticului, într-un fel zis, Americanii au preluat conducerea treburilor în Europa. La asta se adaugă puterea dolarului devenit monedă mondială.

Franţa nu vrea nimic din toate astea.

Fără să punem la socoteală că americanii au venit să ne ia locul în Indochina şi că vor să ia locul altor influenţe în Asia şi în America Latină.

În fapt, America domină prin banii săi şi prin economia sa.

Ea e o putere enormă.

Dar Americanii îşi fac iluzii, comit de asemenea erori, nu sînt obişnuiţi să ducă războaie, să fie invadaţi, să fie bombadaţi cum a fost Europa şi de asta nu se jenează, cred că lucrurile merg de la sine.

Or iată că popoarele refuză să se supună.

Franţa a arătat-o, Vietnamul o dovedeşte de asemenea.”

Nicolae Ceauşescu era conducătorul unei ţări membre a Alianţei conduse de Moscova şi alcătuite din ţări din Europa de Est şi Centrală.

Generalul De Gaulle, preşedintele Franţei, îi vorbeşte lui Nicolae Ceuaşescu încă din deschidere, despre imperialismul american.

Dacă era un imperialism cu care se confrunta Nicolae Ceauşescu, acela era imperialismul sovietic şi nu cel american.

La o primă vedere, intervenţia lui De Gaulle e absurdă. Ai impresia că preşedintele Franţei şi-a greşit interlocutorul.

Nu e însă aşa.

Aşa cum se vede mai departe, teza imperialismului american cu care se confruntă ţările occidentale trimite nemijlocit la politica de independenţă a României faţă de Moscova.

După America, vine rîndul Rusiei în discursul Generalului De Gaulle, după ce acesta ţine să precizeze că „în ciuda regimului său, care nu e al nostru, noi n-avem sentimente ostile faţă de Rusia, noi avem raporturi bune cu ea şi nimic nu ne desparte, nici în Europa, nici în Orient, nici în Asia”, Oaspetele îşi exprimă preocuparea faţă de ceea ce el numeşte posibilitatea ca puterea Rusiei să crească peste măsură.

Cum ar putea fi contracarată această posibilă creştere?

Generalul De Gaulle răspunde invocînd „starea de lucruri care a succedat celui de-al Doieal Război Mondial”.

Stare de lucruri constînd în dependenţa multor ţări europene, printre care şi România, de Rusia.

Ce legătură e între dependenţa de Rusia a unor ţări europene şi pericolul întruchipat de imperialismul american?

Răspunde Generalul De Gaulle:

„Noi credem, aşadar, că o dependenţă prea lungă sau chiar definitivă a acestor state de Rusia ar compromite echilibrul în Europa.

În aceste condiţii, Occidentul ar găsi necesar să se organizeze  cu Statele Unite ale Americii, în alţi termeni ar fi două blocuri.

Asta înseamnă că pentru a asigura pacea în Europa, voi, România, Polonia, Cehoslovacia, Bulgaria puteţi juca un rol capital. Am spus că mi se pare normal că aveţi bune raporturi cu Uniunea Sovietică, dar n-ar trebui ca ea să-şi întărească dominaţia asupra Europei de Est, pentru că asta ar avea drept consecinţă o creştere a influenţei Statelor Unite.

America ar fi cea care s-ar ocupa în acel moment de Europa Occidentală, ceea ce ea face deja într-o anumită măsură.

Or asta n-ar conveni Franţei, Germaniei şi Angliei, Italiei, de asemenea.

Va trebui evitat ca Puterea SUA şi Puterea Rusiei să se dezvolte peste măsură, în caz contrar, asta ar fi sfîrşitul independenţei statelor”.

Sîntem în mai 1968.

Cu 21 de ani înainte de prăbuşirea Sistemului socialist şi, prin asta, cu 21 de ani înaintea nu doar micşorării, dar şi dispariţiei dominaţiei ruseşti asupra unei părţi a Europei. Generalul De Gaulle mărturiseşte că marile puteri europene Franţa, Germania, Anglia, acceptă dominarea SUA ca mijloc de apărare faţă de dominaţia URSS.

În 1989, dominaţia URSS a dispărut.

S-au eliberat marile Puteri Europene de dominaţia Statelor Unite  ale Americii acum că nu mai există pericolul URSS.

Răspuns?

Au fost cît pe-aci să se elibereze.

A venit însă Criza din Ucraina, şi pericolul rusesc a fost pus iar pe tapet.

Şi dacă e pericol rusesc în Europa, mai poate ridica  cineva problema ca ţările europene să renunţe la Protecţia SUA?

Ar fi asta o întrebare, una dintre întrebările stîrnite de denunţarea de către De Gaulle, în 1968, a Imperialismului American.

A doua întrebare, la fel de importantă, e următoarea:

Cum reacţionează Nicolae Ceauşescu la această provocare?

O întrebare cu atît mai pasionantă cu cît în finalul întîlnirii, Generalul De Gaulle deconspiră şi motivul pentru care a ţinut teoria cu cele două blocuri:

Şi anume politica de independenţă a României faţă de Moscova:

„Dintre ţările Europei centrale şi orientale noi ne interesăm mai ales de România.

Asta din cauza sentimentelor pe care le ştiţi şi de asemenea pentru că aţi ştiut să vă regăsiţi în domeniul economic şi politic.

E fericit lucru că România a putut să facă asta.

S-ar putea spune acelaşi lucru despre Iugoslavia, dar fapt adevărat e că noi avem o mai puţină înclinare spre Iugoslavia.

Am fi zis acelaşi lucru şi despre Polonia, dacă Polonia n-ar fi prinsă într-o situaţie specială din cauza  vecinătăţii sale cu Germania”.

Alocaţiunea lui De Gaulle la întîlnire e o evidentă provocare pentru Nicolae Ceauşescu.

Preşedintele Franţei se întrece în fitirisirea gazdei pentru politica sa de independenţă faţă de Moscova. Nicolae Ceauşescu e îndemnat s-o continue şi s-o dezvolte prin teza – şi ea flatantă – despre rolul României în prevenirea dominaţiei mondiale a Americii.

Dintre spusele lui De Gaulle, comunistul Nicolae Ceauşescu ar fi putut alege, pentru a se năpusti într-un discurs fulminant, cele  despre Imperialismul american.

Atacul generalului De Gaulle asupra SUA intră în preocupările lui Nicolae Ceauşescu abia spre finalul întîlnirii, cînd conducătorul român se mulţumeşte să menţioneze doar:

„Sînt de acord domnule Preşedinte, cu ceea ce aţi spus despre Statele Unite şi anume că ele practică o politică de dominaţie şi că e necesar să se acţioneze ca această politică să nu poată afecta umanitatea.

Numai încurajînd independenţa şi rolul statelor se poate spera că se va ajunge la asta.”

Înainte de asta însă Nicolae Ceauşescu a contracarat toate capcanele întinse de General.

Aserţiunii de fond că România a intrat, după 1944, sub dominaţia sovietică, Nicolae Ceauşescu îi răspunde cu precizarea că reformele (aşa le zice el măsurilor de tip comunist) au fost promovate de „forţele interne”, deoarece „România era atunci printre ţările cele mai înapoiate din Europa”.

Preşedintele Franţei îl flatase invocînd politica de independenţă faţă de Moscova.

Nicolae Ceauşescu nu se lasă sedus de această flaterie pînă acolo încît să-l întărească pe interlocutor în convingerea că va face mai mult decît pînă acum în depărtarea de URSS:

„În ce priveşte România, prin poziţia sa, ea trebuie să aibă bune raporturi cu Uniunea Sovietică şi alţi vecini.

Au fost şi momente dificile, dar în general raporturile noastre au fost bune cu toţi vecinii”.

După o referire la dificultăţile din relaţia cu Ungaria, dificultăţi „care s-au aplanat”, Nicolae Ceauşescu încheie apodictic:

„A fi în buni termeni cu URSS e o necesitate pentru România”.

Singurele divergenţe cu URSS sînt tendinţele care vizează transformarea COMELON (CAER – n.n.) în putere supranaţională, dar- se grăbeşte să adauge Conducătorul României –  „noi sperăm că se vor găsi soluţii care să asigure cooperarea păstrînd în acelaşi timp integritatea fiecărei ţări”.

Urmează un dialog între Nicolae Ceauşescu şi Generalul De Gaulle despre relaţia ţărilor din Vest cu RDG, despre relaţiile RFG-RDG, despre relaţia dintre România şi Franţa.

A fost un dialog tête-à-tête dintre Generalul De Gaulle şi Nicolae Ceauşescu.

Un dialog al surzilor, care-l face pe Oaspete să conchidă în final:

„Sînt bucuros c-am putut avea un schimb de păreri atît de sincer.

Dar n-am putut preciza ideile şi un astfel de exerciţiu e totdeauna util.

Mă felicit deci de această întîlnire”.

În mai 1968, Nicolae Ceauşescu se afla în fruntea Partidului şi a ţării de doar trei ani.

Stenograma ne dezvăluie însă un politician abil, lucid, redutabil, care ştie să spună doar ce trebuie şi cît trebuie.