Cînd nimic nu-i întîmplător în Regatul Absolut al Întîmplării

Sever Voinescu
Autor: | | 10 Comentarii | 1030 Vizualizari

Revizitînd rapid cuprinsul textelor pe care le tot public în acest colț de pagină zi de zi, de un an și jumătate, constat că n-am scris niciodată despre una dintre cele mai dragi cărți.

 Am scris despre o grămadă de lucruri, dar cum de am lăsat de-o parte o carte pe care nu mă opresc să o ador de mulți ani – carte care are, pentru mine, statut de ”cult”? Nu știu. Poate că e o întîmplare. Sau, poate, dimpotrivă. Poate că, așa cum zice Jacques că i-a spus căpitanul său odată, tot ce ni se întîmplă, bun sau rău, de folos ori degeaba, mic sau mare, memorabil sau de îndată uitabil, absolut totul e scris în ceruri. Poate că așa e scris în ceruri, ca abia în această zi oarecare să scriu eu, aici, cîteva rînduri despre această mare carte.

Gîndiți-vă la un roman care începe astfel: ”Cum se întîlniseră? Din întîmplare, ca toată lumea. Cum se numeau? Ce-ți pasă? De unde veneau? De undeva, de-aproape. Unde se duceau?...” Flerul dumneavoastră de cititori cu experiență vă va spune că e începutul unui roman vesel, scris  în modernitate sau în contemporaneitate. Am tot respectul pentru flerul dumneavoastră, dar dacă vă spune așa ceva, se înșeală. Însă, dacă memoria dumneavoastră contrazice flerul și vă spune că e începutul romanului ”Jacques fatalistul și stăpînul său” de Denis Diderot, atunci răspunsul e corect și, continuînd să vă făliți cu flerul, bazați-vă pe memorie, că e bună.

Fără să putem data precis momentul scrierii sale, ”Jacques fatalistul...” a fost tipărită în volum, pentru prima dată, în 1796, la 14 ani după moartea autorului. Cartea a avut un destin ciudat, rătăcitor, aidoma eroului ei din întîmplare, sau poate anume pentru a-i confirma adevărul. Între 1778 și 1780, conținutul ei apăruse  în foileton. Înainte de a apărea în volum în franțuzește, cum ziceam, în 1796, ”Jacques fatalistul...” a apărut în germană. În 1785, fragmentar, într-o traducere comună  Schiller-Goethe  (autorul lui „Don Carlos” a semnalat pe ”Jacques fatalistul....” autorului lui ”Faust”, acesta din urmă devenind un admirator entuziast al ei, răspîndind-o printre romanticii germani care, la rîndul lor, au primit-o foarte bine) și, integral, în 1793. ”Jacques fatalistul...”, în foileton legat sau în manuscris copiat, circula, așadar, înainte de a exista ca o carte în limba în care a fost scrisă. Deși e logic să presupunem că, totuși, o ediție franțuzească a fost tipărită înainte de 1796, ba chiar înainte de 1785, este foarte greu de crezut că nu ne-a mai rămas nici măcar o singură urmă a ei, dat fiind notorietatea autorului și succesul cărții. Așadar, să ne resemnăm cu concluzia că ”Jacques fatalistul...” a avut un destin bizar. Scris în ceruri, desigur.

Nu este scopul acestui articol să-l elogieze pe Denis Diderot – deși, simt tentația să o fac. Vreau să vorbesc exclusiv despre această carte, ea însăși fiind suficientă pentru a da bun argument celor ce spun că Diderot, dotat cu o inteligență din categoria geniului și cu un talent literar formidabil, a fost un om cu mult avansat față de timpul său. Stilul în care e scris romanul frapează prin noutate, prospețime, vivacitate, dezordine post-modernă, ironie subtextuală și opțiuni stilistice specifice, mai degrabă, timpului nostru. Uneori, imaginația autorului se pune singură în scenă, alteori ai senzația că autorul a pierdut complet din mîna curgerea epicii – dar nu te plictisești nici o clipă și mintea îți rămîne alertă și zîmbetul rămîne pe buze de la prima la ultima pagină.

Romanul este epopeea unei călătorii de nicăieri și către niciunde a doi oameni, servitorul Jacques și stăpînul său, în care servitorul e limbut și nu se oprește din povestit, serios somat de stăpînul său să nu cumva să înceteze să o facă. Ei trec prin peripeții specifice mai vechilor romanelor picarești, însă poveștile lui Jacques zugrăvesc peripeții încă și mai intense decît cele trăite direct de eroi. Sîntem într-un caz în care povestea bate realitatea, deși nici cu realitatea nu mi-e deloc rușine!

În timp, istoricii literaturii au clasat cartea printre cele care dezbat chestiunea libertății și a determinismului, a fatalității și a liberului arbitru. Mai nou, există exegeze ale lui ”Jacques...” pornind de la teoria haosului – interpretarea aceasta este foarte interesantă, pentru că, pe de o parte, pune în valoare modernismul șocant al cărții și, pe de altă parte,  îi surprinde o rigoare interioară imposibil de văzut dacă rămînem la o exegeză textuală ori chiar hermeneutică. ”Jacques fatalistul...” este atît de subtilă, încît a părut vreme de două secole o însăilare de elemente haotice și întîmplătoare, fără sens și fără vocație unitară, dar mustind de o fermecătoare filozofie șugubeață. În ultimele decenii, folosind  teoria haosului, romanul ”Jacques fatalistul...” își dezvăluie structura unitară,  extrem de complexă și de adînc gîndită. „Jacques fatalistul...” , nu e nici o îndoială, este abordabilă pe numeroase paliere. Oricine o poate citi, cu aceeași savoare, la 15 ani , la 30 de ani, la 60 de ani și la 90 de ani, de fiecare dată înțelegînd ceva în plus, așa cum s-a întîmplat și în istoria lecturii și înțelegerii ei, care a evoluat spectaculos de la 1800 pînă în zilele noastre.

Opiniile exprimate în paginile ziarului aparțin autorilor.




Alte articole din categoria: Opinii EVZ

evz.ro
libertatea.ro
rtv.net
wowbiz.ro
b1.ro
cancan.ro
ziare.com
unica.ro
fanatik.ro

LASA UN COMENTARIU

Caractere ramase: 1000

CITEŞTE Şi