În Jurnalul său, Tolstoi notează într-un tîrziu: ”Niciodată n-o să te poți bucura îndeajuns că ești judecat, învinuit, bîrfit și nu poți dezminți. Nimic nu te întoarce mai bine la adevărata viață pentru suflet, pentru Dumnezeu, la viața în iubire”.

 Nu este singurul înțelepțit care spune că rostul înalt al vieții se descoperă exact în momentul cel mai de jos al propriei biografii. Și N. Steinhardt găsise fericirea  în  iadul pușcăriilor comuniste.  Trebuie să ajungem acolo jos, jos de tot, sub blamul general și de nimeni apărat, ca să înțelegem, de fapt, despre ce e vorba cu noi în lumea aceasta. Dar cum am mai putea noi, azi, trăi această experineță supremă  cînd  moda zilei este că orice acuzat replică ritos: ”Îmi voi dovedi nevinovăția!”. Cum se poate să-ți dovedești nevinovăția? Inocența este, întotdeauna, de domeniul evidenței, sare în ochi - ca să zic așa, este eclatantă. Numai orbii nu o văd și acestora, oricum, e inutil să încerci să le-o arăți.