Cu siguranţă ştiţi că mintea este un instrument într-atât de puternic încât poate produce cele mai profunde schimbări într-o fracţiune de secundă. Există însă unii oameni care au descoperit cum pot să-şi folosească mintea ca să obţină tot ce-şi doresc, dar puţini dintre ei ştiu să explice ce anume din atitudinea lor mentală îi face charismatici şi influenţi. Neaşteptat, un asemenea om a venit în România la invitaţia Mihaelei Ştef şi Dorel Butucă, fondatori ai Academiei NLP Coaching din România, pentru un asemenea eveniment, susţinând timp de câteva zile cursuri de training la Bucureşti. Numele lui este Frank Pucelik. Şi cum nimic nu este întâmplător, am avut şansa să-i iau un interviu.

Nu ştiam nimic despre el. Doar că este unul dintre cei trei fondatori ai Programării Neuro-Lingvistice pentru eliberarea de frici, vindecare rapidă a fobiilor, dezactivarea convingerilor limitatoare şi programarea creierului pentru succes şi că se regăseşte în top 100 cei mai importanţi traineri din domeniul afacerilor pe plan global, oferind servicii de formare, consultanţă şi coaching în Statele Unite ale Americii, Europa şi ţări din fosta URSS.

Am aflat apoi că Frank Pucelik conduce seminarii adresate studenţilor, organizaţiilor internaţionale precum Peace Corps, susţine cinci centre de reabilitare pentru persoane dependente de droguri în Ucraina şi formări de specializare în Europa, S.U.A., Australia şi că dacă vreau pot să fac tot ceea ce vreau. Fiecare comportament poate fi schimbat ori învăţat. Obiectivul Programării Neuro-Lingvistice este cel de a reprograma creierul adăugându-i noi potenţialuri. Programarea Neuro-Lingvistică, mi-a spus Frank Pucelik, este o metodă destinată îmbunătăţirii comunicării cu cei din jurul nostru, o modalitate autentică de folosire a creierului, ajutând la creşterea încrederii în sine, la dezvoltarea personală şi la învăţarea modurilor de rezolvare a conflictelor. „NLP, micuţă doamnă (apelativul m-a făcut să mă simt precum Scarlett O’Hara, care avea pe mână o plantaţie şi trebuia să se ocupe de tot şi toate fără a uita o clipă să rămână o doamnă), înseamnă studiul excelenţei. Nu ştim cum de apar aceşti minunaţi, speciali şi unici oameni, ştim doar unde sunt. Încercăm să învăţăm de la ei, să aflăm cum au ajuns acolo unde au ajuns şi, din păcate, nu ne merge atunci când trebuie să duplicăm maeştrii. Când aceştia mor se întâmplă ca şi cunoştinţele, experienţele şi tot ceea ce ştiau să moară o dată cu ei. Asta e tragic. Rasa umană în general încearcă foarte mult să acumuleze cunoştinţe, cunoaştere. Suntem foarte buni la aşa ceva când vine vorba de fizică şi chimie, dar nu ne descurcăm prea bine la a creşte copii, la leadership, felul acestea de lucru. Eu şi alţi doi prieteni buni am văzut că acest lucru se întâmplă şi că lucruri rele aveau mereu loc. Ne-am adunat şi ne-am întrebat cum putem să construim modele analitice. De obicei, maeştrii găsesc că e greu să înveţe oamenii, deoarece nici ei nu ştiu cu adevărat ce au făcut să ajungă acolo unde sunt. Aşa că am creat modele pe care le putem folosi ca să observăm maeştrii şi să descifrăm mult mai bine chiar decât ei înşişi ce fac. Aşa că vom duplica şi vom învăţa alţi oameni ca să nu pierdem acea magie, acea înţelepciune. Despre asta vorbeşte NLP. Un set de instrumente analitice create să măsoare tot felul de comportamente umane care nu au mai fost măsurate înainte”, mi-a explicat în termeni clari Frank Pucelik.

Aşa a început drumul său. În 1971, Frank Pucelik și Richard Bandler, studenți la Universitatea din California - Santa Cruz, aveau preocupări în domeniul terapiei Gestalt și grupuri de practică după modelul lui Pearls. După câteva luni de practică în cadrul acestor grupuri, cei doi invită un profesor în domeniul lingvisticii pentru a observa anumite patternuri de limbaj. Acest profesor, John Grinder, va pune bazele alături de aceștia a ceea în prezent se numește Programare Neuro - Lingvistică. Au avut norocul să cunoască experţii de top cei mai tari din lume, care erau în acelaşi loc, în acelaşi timp cu ei. „Am avut acces la ei, ceea ce a fost extraordinar. Nu numai că am avut creierele lor la dispoziţie, dar ne-au ajutat să dezvoltăm modelele. Am tot înconjurat lumea de atunci găsind oameni buni la ceva, încercând să înţelegem cum fac asta şi învăţându-i pe alţii cum să fie la fel de buni. Dacă cineva a avut o viaţă cu o experienţă bogată, doar luând acele talente de la ei şi dându-le altora, talentele nu vor avea acelaşi rezultat, aceeaşi măestrie, pentru că aceştia din urmă nu au aceeaşi experienţă bogată. Dar au talentele şi le pot dezvolta. Dezvoltând acea măestrie s-ar putea să moară până când vor învăţa să fie la fel de buni. Dar le pot dezvolta în patru, cinci sau şase ani. Încercăm să creăm un sistem care să păstreze magia, inteligenţa şi restul folosindu-le în societate, în munca noastră, familii şi aşa mai departe. Avem mare nevoie de asta, pentru că după cum ştii nu o ducem deloc bine ca şi rasă. Avem nevoie de acel gen de inteligenţă, avem mare nevoie acele talente. Fac parte dintr-un grup care vrea să facă din această lume un loc mai bun. Încercăm să aducem mai multă înţelepciune în cât mai mulţi oameni. Sincer, nu cred că mai avem vreo şansă. Aşa cum funcţionăm acum, cu siguranţă nu. Dar atât eu, cât şi alţi oameni din toată lumea lucrăm din greu să schimbăm asta. Dacă vom schimba asta destul de rapid, rasa umană mai poate fi aici peste o sută de ani. Dar evidenţele de acum spun că nu. Din păcate…”, a răspuns cu tristeţe Frank Pucelik la întrebarea mea despre ce se va întâmpla cu noi, ca specie, pe această planetă, pe care am secătuit-o de tot şi toate.

Da. Se pare că nu facem bine deloc ca specie. Poluăm dincolo de orice imaginaţie planeta pe care trăim, ne omorâm unii pe alţii pentru Dumnezeul în care credem. „Când ajungi la momentul în care omori un om pentru că el crede în alt Dumnezeu decât tine, înnebuneşti. Când ideea ta devine adevăr şi foloseşti acea idee ca să violezi toate legile naturii umane, aceasta este definiţia nebuniei. Numim asta nebunie şi totuşi avem milioane de oameni care cred în ea. Nu arată bine, mă tem”, continuă ideea co-fondatorul NLP.

În mintea mea încolţiseră următoarele întrebări, destul de simple, dar esenţiale: „Mai există oameni liberi pe Pământ?”, „Mai putem vorbi despre libertate în condiţiile actuale?” Răspunsul a venit atât de rapid că mi-a tăiat răsuflarea. „Nu, nu mai există oameni liberi la ora actuală pe pământ. Poate numai cei care trăiesc de capul lor în păduri sau undeva unde nu văd pe nimeni altcineva. Suntem animale sociale, noi, oamenii. Trăim în grupuri şi grupurile au reguli. Unele grupuri au reguli care le dau o mare libertate în anumite locuri sau spaţii, dar oamenii nu sunt liberi. Nu sunt liberi să violeze legile libertăţii, de exemplu. Trăiesc în Ucraina şi avem o altă ţară care vine să ne cucerească ţara. Ei spun că e pentru un motiv serios. Acel motiv este unul total inexistent şi toată lumea ştie asta. Dar ei fac asta oricum şi omoară sute de oameni nevinovaţi şi vor continua să facă asta. Pot striga: «Ţara asta are deja o fundaţie, ce faceţi?» Unii dintre oameni spun că nu le pasă, omoară alte sute de persoane şi iau ceea ce-şi doresc. Este pură nebunie. Chiar nu le pasă de nimeni şi de nimic. Într-o formă simplă îşi cred propriile minciuni. Când ajungi să crezi în propria ta minciună intri în necaz. Am dreptul să fac ceva pentru că strămoşii mei au făcut asta şi pentru că oamenii aceştia vin de aici şi din cauza a nu ştiu ce, asta îmi dă dreptul să te omor. Cei mai periculoşi oameni din lume sunt cei care cred în propriile lor minciuni. Şi avem o grămadă de astfel de oameni în acest moment în lume. Unii plasaţi în poziţii puternice, în locuri cu foarte multă influenţă. Înfricoşător aş spune. Deci, nu avem cum să vorbim de libertate”, a spus Frank Pucelik.

Ascultând ceea ce Frank povestea nu am avut cum să-mi reprim gândul că se vede şi se simte cum oamenii fug de propriile sentimente, de sensibilitate. Nu vor să se ştie despre ei tocmai minunea că sunt fragili, că până la urmă sunt oameni. I-am împărtăşit lui Frank Pucelik ceea ce simţeam şi a zâmbit amar: „Da, dar cred că a-ţi ascunde sensibilitatea, în vremurile acestea, până la urmă este un lucru destul de inteligent. Depinde cine eşti, de ce fel de oameni eşti înconjurat, depinde de cei în care ai încredere sau nu. Ca să nu fii sensibil în general în aceste vremuri este poate cel mai inteligent lucru pe care îl poţi face ca să te protejezi. Mulţi oameni înţeleg asta. Mulţi se ascund şi aşteaptă să vadă ce se mai întâmplă aici şi acum. E trist. Oamenii sunt frumoşi şi cunosc mulţi de genul acesta, dar sunt hrană pentru criminali, sunt hrană pentru războaie, sunt hrană pentru politicieni şi e tragic, pentru că se profită de pe urma tuturor. Singura şansă să se oprească asta este să nu mai fie sensibili şi să devină duri, ceea ce e păcat, pentru că pierdem oamenii aceştia frumoşi care chiar fac viaţa să merite trăită”.

Am uitam deci să comunicăm unii cu alţii, rostesc tristă şi Frank completează: „Suntem în plin proces de învăţare a multora care vor să fie traineri. Oamenii vor să înveţe să gândească, să simtă, să devină responsabili, vor să ştie cum să aibă o viaţă mai bună şi să-i înveţe şi pe alţii să aibă o viaţă mai bună. Aceşti oameni care au participat la cursul meu în aceste zile, aici, la Bucureşti, sunt cheia, pentru că ei vor merge şi vor învăţa mii şi mii de alţi oameni să înţeleagă calitatea vieţii, să gândească eficient, să fie resposabili de ceea ce se întâmplă în jurul lor şi să lupte pentru o viaţă mai bună pentru toată lumea. Asta e ceea ce fac eu. Sunt doar un tip mărunt şi fac tot ce-mi stă în putere, dar avem nevoie de milioane de oameni cu talentele necesare ca să influenţăm alte milioane de oameni. Pentru că sunt nenumăraţi oameni care au nevoie de ajutor. Foarte mulţi”.

L-am rugat să-mi spună ce înseamnă pentru el o zi pierdută şi ceea ce aveam să numesc răspuns m-a marcat pentru totdeauna, făcându-mă să mă numesc norocoasă. „Micuţă doamnă, am 70 de ani, am pierdut foarte multe zile. Am fost în război, am petrecut un an în junglă şi zilele acelea nu au fost deloc vesele. Erau mulţi oameni care voiau să mă omoare şi pe care voiam să-i omor la rândul meu. Eram doctor, mi-au murit mulţi tineri în braţe, şi acelea nu au fost deloc zile bune. Am fost în şapte războaie diferite, am văzut multe tragedii, mulţi oameni buni în închisori, mulţi oameni buni ucişi. Am văzut civili omorâţi pentru că s-a întâmplat să fie într-un loc nepotrivit la un moment nepotrivit. Lucrez cu drogaţi şi alcoolici şi ştiu cum le este, ştiu cum au fost vieţile lor, i-am ajutat să-şi îmbunătăţească vieţile. Câteodată când lucrez cu oamenii aceştia uneori pierd câte unul. Renunţă şi se întoarce din nou pe stradă şi ştiu că în două sau trei luni cineva îl va omorî. Aceasta nu e o zi bună deloc, nu-mi place să pierd niciun copil. Aşa că probabil până la 70 de ani, cât spuneam că am, majoritatea zilelor mele au fost rele, urâte. Dar încerc să învăţ de la ele, încerc să nu le repet, să fiu mai puternic şi mai inteligent. Am fost crescut de părinţi abuzivi, am fost crescut de beţivi, eram bătut în cartierul meu aproape zilnic, deci am avut multe zile proaste cu adevărat. Dar sunt aici, viu, puternic, fericit, făcând ceea ce-mi place. Cumva, într-un fel sau altul am găsit putere şi călăuzire, am cunoscut oamenii potriviţi la momentul potrivit, care m-au ajutat să înţeleg multe. Am făcut lucruri despre care nu vei vrea să auzi, dar am ajuns la capătul celălalt mulţumit cu mine însumi, mulţumit cu ceea ce am reuşit să duc până la capăt, aşa că atunci când îmi va veni ziua să stau în faţa oricui e acolo sus nu voi fi trist, voi fi mândru. Este important pentru mine, îmi dă sentimentul că am luat o viaţă care m-ar fi omorât şi am transformat-o în una care să însemne ceva. Sunt mândru. 37 de ani au trecut până la prima zi în care am întâlnit pe cineva care să-mi placă. La 37 de ani am simţit că sunt în regulă, că nimic nu e în neregulă cu mine. Aşa că le spun oamenilor că am 33 de ani, căci atunci m-am născut”.

Îl priveam şi mă gândeam câţi dintre cei pe care îi cunosc ar gândi astfel. Câţi dintre oamenii cu care mă văd zilnic sau cărora le iau interviuri pot spune acelaşi lucru despre ei? Ce om!, îmi spuneam în gând încetişor, ca să nu fiu auzită. „Cel mai des eu cu Dumnezeu aveam lungi discuţii. Sentimentul cel mai des pe care l-am avut e că de fiecare dată când aveam nevoie de un înger sau de Dumnezeu nu primeam ajutor. Când am stat în camioneta mea cu ţeava de la puşcă în gură singurul motiv pentru care nu mi-am zburat creierii a fost faptul că aveam un copil de 3 ani şi nu aş fi suportat gândul că şi-ar fi petrecut restul vieţii sale spunând tuturor celor pe care i-ar fi întâlnit că tatăl lui s-a sinucis. Puteam să mi-o fac mie, dar nu puteam să i-o fac lui. Gândul că-l forţez să spună acest lucru de sute de mii de ori era inacceptabil din punctul meu de vedere. Mi-am promis în acea clipă să devin tatăl de care să fie mândru. Aşa că mi-am dedicat viaţa în următorii 15 sau 20 de ani să însemn ceva pentru el. Au fost ani grei. Dar am fost norocos. Aveam trei labradori şi un copil frumos. Trei minuni, trei labradori aurii”, mi-a povestit Frank Pucelik.

Iubeşte ceea ce face. E distractiv. Iubeşte să lucreze cu grupuri de veterani. Lucrează cu drogaţi, cu oameni care sunt la pământ. „E greu să redevii o fiinţă umană după ce ai trecut printr-un război şi ai omorât oameni. E dificil să fii un animal, să încerci să supravieţuieşti, să reînveţi să fii o fiinţă umană după ce ai fost animal. Ai nevoie de ajutor sofisticat, ceea ce nu e deloc uşor. Nu mulţi oameni ştiu cum să ajute astfel de persoane. De aceea sper ca toţi cei care au fost la curs să iasă în lume şi să ajute cât mai mulţi oameni, să facă  un loc mai bun, să aibă cunoştinţe despre cum funcţionează mintea lor, cum să se ajute pe ei înşişi cum să fie mai confortabili, mai de succes. Am un set de principii extrem de util pentru oameni ca să trăiască după el. Cred că aceşti oameni au înţeles acest cod şi îl preţuiesc. Măcar să trăiască puţin din el, dacă nu tot. Aşa vom fi cu toţii mai bine”, mărturisea Frank.

„O singură persoană poate schimba totul?”, am îndrăznit o ultimă întrebare. „Da. Priveşte-mă! Îţi pot arăta fotografii cu mine alături de sute de drogaţi cu care am lucrat. Sunt fericiţi, au succes, au familii, conduc afaceri, predau la universităţi. Sute în fiecare oraş. Şi mi se spunea că nu se pot schimba. Tineri care îşi distruseseră viaţa, totul în jurul lor. Au devenit nu doar treji, nu doar bine, ci modele. Sunt puternici, conduc, toţi îi plac. Sunt dinamici, talentaţi. Sunt mândru de ei. Sunt fericit. Sunt sigur că am afectat aproape câteva milioane de vieţi şi fac asta de 45 de ani. În această cameră, la cursurile de la Bucureşti, au fost 45 de oameni, dar ei vor ieşi şi vor afecta sute de oameni, la rândul lor vor afecta alţii, şi alţii. Am făcut mult rău, dar am făcut şi mult bine. Sunt pregătit să înfrunt orice!”, a încheiat Frank Pucelik.

Peste o asemenea întâlnire rar se aşterne praful uitării. O păstrez vie în sufletul meu gândind că la rândul meu voi ajuta prin ceea ce fac oamenii. Şi înainte să mă îmbrăţişeze de rămas bun, Frank Pucelik mi-a spus: „Micuţă doamnă, avem nevoie şi de Don Quijote, mai ales de unul ca tine. Aşa că te rog continuă să scrii, pentru că tot ceea ce faci este bine. Nu crezi acum, dar mai vorbim peste ceva vreme!” I-am dat crezare, recunosc.