Comedia acoperitilor

Sever Voinescu
Autor: | | 4 Comentarii | 933 Vizualizari

Voluptatea cu care se atacă tema ”acoperiților” în presă și în politică, dar și în general, în viața de zi cu zi, este simptomul unei sminteli.

 Spectacolul  aceastei sminteli poate fi, desigur, luat cu umor. Este de tot hazul să-i vezi, pe toți, cu degetul îndreptat către ceilalți, strigînd ”acoperitule!”. Ba tu! Ba tu! - se răspunde demascatorului dinspre demascați. La fel, e de tot hazul să vezi cîtă seriozitate se investește în acest joc de-a demascarea. Ce scenarii enorme, ce fitile subtile, ce manipulări ample, ce jocuri complicate! La fel de ridicol este și discursul ipocrit care însoțește tema: ”acoperiții” sînt răi pentru că ascultă de alții, ascunși vigilentului ochi public, și nu de propria lor conștiință. Desigur, în politica și în presa românească, regula este conștiința și profesionalismul, transparența și respectarea regulilor deontolgice, doar ”acoperiții” le strică și, de aceea, ei trebuie identificați și dați pe față. ”Acoperiții” nu trebuie să compromită exigenta breaslă a jurnaliștilor și nici responsabila clasă politică, Doamne ferește! În fine, poate că cel mai caraghios moment din scandalul ”acoperiților” este acela în care fiecare tabără indentifică, imediat, ”ordinul pe unitate” al celeilalte. De pildă, dacă se scrie mult și critic despre un candidat al partidului X, membrii și amicii acestui partid vor spune că adversarii au dat ”ordin pe unitate”, că prea scriu toți anti și prea scriu toți despre același lucru. Iar toți cei care scriu, firește, sînt ”acoperiți” aflați în solda ”unității” respective. Nici prin cap nu o să le dea că, poate, au făcut-o atît de lată, încît reacțiile critice nici nu pot fi altele. Cu cît critica este mai cuprinzătoare, cu atît ”ordinul pe unitate” este mai cert, cu cît se îngroașă rîndurile criticilor, cu atît ”acoperiții” ies, mai mulți, la iveală - genul acesta de gîndire animă pe toată lumea.

Altfel, caracterul comic al întregului film în care toată lumea acuză pe toată lumea de ”acoperire” este sporit de împrejurarea că, după lege, dar și după specificul activității serviciilor de informații, nu vom putea afla niciodată cu certitudine cine este și cine nu este ”acoperit”. Desigur, ne putem da cu părerea: doar un ”acoperit” ar fi putut spune asta, doar un ”acoperit” ar fi avut acces la informația cutare, doar un ”acoperit” ar fi acționat așa, dar toate acestea sînt, pînă la urmă, speculații. Mă gîndesc, chiar, că imposibilitatea aflării adevăraților ”acoperiți” este elementul care stîrnește această avalanșă de acuze reciproce. Tocmai pentru că nu vom știi niciodată cine e ”acoperitul”, putem să acuzăm la foc automat pe oricine ne vine în cătare, pentru că nu se va afla niciodată dacă avem sau nu dreptate în acuzațiile noastre. Nu în ultimul rînd, întregul spectacol este de o colosală inutilitate. În România de azi, acuza de ”acoperit” nu compromite pe nimeni. Avem oameni trimiși în judecată sau chiar condamnați definitiv pentru coruție care cîștigă alegeri, avem ticăloși care fac audiențe maxime la televizor dînd lecții de moralitate, avem ipocriți și farsori care ridică masele cu un singur semn. Ce mai înseamnă, în acest context tulbure, că cineva este ”acoperit”? Vă spun eu: absolut nimic. Nici un politician nu va pierde alegeri și nici un jurnalist nu-și va pierde publicul pe care îl are dacă, prin absurd, ar fichiar dovediți, nu doar acuzați, că sînt ”acoperiți” ai nu știu cărui serviciu de informații. Așadar, tot scandalul e chiar degeaba.   

Dar, dincolo de aspectele grotesc-comice,  fervoarea cu care se discută tema ”acoperiților” relevează ceva serios și adînc: societatea românească este cuprinsă de o metastază a neîncrederii și a suspiciunii, are o disponibilitate uluitoare spre resentiment și  reprimare violentă a celuilalt. Lumea publică românească este străbătută de un fel de intoleranță neputincioasă - căci, dincolo de aparențe, aruncarea acuzei de ”acoperit” către cineva este o expresie a neputinței acuzatorului: neputința de a dovedi ceva concret despre cel acuzat, neputința de a replica pe fond, neputința de a explica în spațiul argumentului deschis.  E mult mai ușor să spui ceva nedovedibil despre adversarul tău decît să-i răspunzi rațional. Dar, adesea, ceea ce este mult mai ușor nu este și foarte eficient.

Opiniile exprimate în paginile ziarului aparțin autorilor.




Alte articole din categoria: Opinii EVZ

evz.ro
libertatea.ro
rtv.net
wowbiz.ro
b1.ro
ziare.com
unica.ro
fanatik.ro

LASA UN COMENTARIU

Caractere ramase: 1000

CITEŞTE Şi