Farmecul discret al Bosforului, evocat de Dan Ciachir.
Am fost de două ori la Constantinopol: mai întâi la sfârşitul lunii septembrie 1991, când am rămas acolo o săptămână, apoi un an mai târziu, când am stat doar două zile. Prima dată am ajuns în oraşul lui Constantin la capătul unui drum lungit de un accident de autocar, trecând Dunărea la Giurgiu şi străbătând Bulgaria cu reliefuri posace. În 1992 am ajuns la Constantinopol tot cu autocarul, sosind însă de la Alanya, din sudul Asiei Mici, după un drum de 800 de kilometri prin Podişul Anatoliei. Atunci am verificat încă o dată intuiţia lui G.M. Cantacuzino – formulată şi de Anton Bibescu ori de Matila Ghyka (iniţial mi se întâmplase în Malta) – care spune că ori de câte ori trecea în Dobrogea i se părea că pătrunde în alt continent, implicit în lumea Orientului. Adevărul acesta l-a rostit şi Arghezi într-un interviu dat spre sfârşitul vieţii: „Pământul Dobrogei seamănă cu al Palestinei. Iisus Hristos trebuie să fi trecut pe aici”.
În toamna lui 1992 locuisem la Efes în Asia Mică, într-o pensiune evocând Tulcea de acum câteva decenii, ambele oraşe având coline cu pământ argilos, uliţe în pantă acoperite cu macadam, măgăruşi, bostani vărgaţi, smochini şi o lumină statică, blândă, înrudită cu aceea pe care pictorii noştri interbelici o găsiseră la Balcic. După prima noapte dormită la Constantinopol, ieşind din hotelul aşezat pe o străduţă înclinată, răcoarea dimineţii cernută printre salcâmi, aerul sărat şi vrăbiile au făcut să mă cred la Constanţa. Câţiva ani mai târziu, ducându-mă iar în Asia Mică, avionul cu care călătoream a zburat atât peste Constanţa, cât şi peste Constantinopol, prilej să-mi amintesc de priveliştea cu cele două poduri transcontinentale de peste Bosfor ce se deschide din culmea reşedinţei lui Justinian. O panoramă cum nicio împărăţie şi niciun oraş nu au mai avut. Poate că această privelişte fără seamăn şi pereche m-a făcut să spun că aş da zece zile la Paris sau la Londra pe una petrecută la Constantinopol.
Există însă încă un loc deosebit de unde poate fi contemplat Ţarigradul: din Turnul Galata, înalt de 60 de metri, având o platformă circulară cu o perspectivă de 360 de grade.
Ne puteți urmări și pe Google News
Galata este numele unui vechi cartier bizantin al oraşului şi al podului care îl leagă de celălalt mal al Cornului de Aur, fastuosul estuar şi liman maritim. Podul peste care am trecut în urmă cu un sfert de secol, menit deopotrivă vehiculelor şi trecătorilor, plin de dughene înguste, locande şi prăvălii, a ars în 1992 şi a fost reconstruit. Ridicat de genovezi pe locul unui far de lemn bizantin, Turnul Galata a fost, succesiv, închisoare turcească şi foişor de foc. Restaurat de mai multe ori, având ziduri groase de aproape patru metri, înzestrat cu un ascensor, oferă o privelişte al cărei efect este, pe vreme bună, o panoramă apoteotică.
Am rămas pe platforma sa circulară mai bine de o oră într-o dimineaţă de octombrie luminoasă şi cu foarte puţini turişti. În dreapta câmpului vizual albăstrit de cer şi de ape aflate în toate părţile se întindea Cornul de Aur, iar în latura stângă, Marea Marmara, zisă şi Propontida sau Marea Albă, prilej să-mi amintesc de observaţia lui Iorga că Bizanţul este o talasocraţie. Dar Turnul Galatei oferea deschidere şi asupra Bosforului.
Privind iarăşi Cornul de Aur, m-am uitat spre capătul său îngustat, unde se află cartierul Fanar şi catedrala Patriarhiei Ecumenice cu hramul Sfântului Gheorghe, statornicită acolo din anul 1600, după mai multe peregrinări. Modestă ca dimensiuni, biserica nu are cum să se distingă din vârful Galatei. Lipsită de turle şi de clopotniţă, pare mai degrabă o clădire civilă cu elemente arhitectonice greceşti. În interiorul ei a predicat însă Ilie Miniat, iar în incintă Constantin Iconomos a redactat în 1848 strălucita Enciclică a Patriarhilor Răsăriteni cu care i s-a răspuns papei Pius al IX-lea şi invitaţiei sale de „unire”. De aceea, catedrala Patriarhiei Ecumenice constituie şi astăzi un simbol şi un concentrat de Ortodoxie care ne leagă de epoca lui Justinian şi de aceea a lui Fotie.
Pe platforma circulară a Turnului Galata mi-am amintit un vers al lui Baudelaire: Om liber, totdeauna îţi va fi dragă marea şi am simţit acel duh al Răsăritului întâlnit prima oară, în adolescenţă, în preajma bisericii elene din Constanţa, regăsit adesea şi în Bucureşti. Odată, trecând pe lângă Hanul lui Manuc şi pe lângă biserica Curtea-Veche într-o după-amiază de septembrie, lumina, cerul şi vântul m-au făcut să exclam: „Parcă ar fi la Constantinopol!”. Există, de altfel, şi un roman, ambientat la Sulina – Europolis de Jean Bart –, impregnat de acelaşi duh. În niciun alt oraş din străinătate, atât cât am călătorit, în afară de Belgrad, nu m-am simţit acasă; doar la Constantinopol. Iar în vara lui 2008, aflându-mă la Veneţia pe un vaporetto ce străbătea Canal Grande, am simţit o bucurie copleşitoare descoperind asemănarea cu Bosforul, de care mi s-a făcut dor în aceeaşi clipă. Starea aceea nu era efectul nenumăratelor elemente bizantine ale Veneţiei, nu avea resort „cultural”, ci era o trăire.
În octombrie 1991, deşi avea o viteză mică, vaporul care naviga prin Bosfor mi se părea că merge prea repede şi că, de pildă, zidurile Fortăreţei Rumelia, pe care le recunoscusem, trec vijelios pe dinaintea ochilor, ca şi superbele reşedinţe cu debarcader, pontoane, caicuri ancorate, grădini, parte din ele locuite cândva de familii princiare fanariote sau moldo-vlahe. Dimitrie Cantemir şi-a ridicat în Bosfor un palat după propriile planuri. Avea şi în Constantinopol o casă, în Fanar, aproape de Patriarhie.
Profeţia lui Dostoievski că Ţarigradul va redeveni cetate a creştinătăţii nu s-a împlinit. Îmi amintesc de o discuţie din anii ’80 ai secolului trecut în care părintele Stăniloae îmi spunea cu mâhnire că la sfârşitul Primului Război Mondial, la care Turcia luase parte alături de Germania înfrântă, dacă ar fi vrut, Aliaţii occidentali puteau atribui Greciei Constantinopolul. S-au opus însă, cel mai tare, englezii. Atunci, pentru o vreme, oraşul lui Constantin a fost împărţit de către învingători în sectoare, precum Berlinul în 1945.
Deşi din Turnul Galata se văd şi locurile prin care turcii au pătruns în Constantinopol în noaptea de 28 spre 29 mai 1453, starea mea sufletească era una de seninătate şi bucurie datorită frumuseţii priveliştii, aşa cum fusese şi aceea din culmea reşedinţei Paleologilor şi cum avea să fie în ceasurile petrecute pe Bosfor sau în clipele de sub cupola Sfintei Sofia, unde m-am simţit fericit.
Recomandările noastre
