Securitatea nu prea plătea informatorii. Atunci când recruta pe cineva, începea prin a-i servi potențialului informator texte patriotice, spunea istoricul Stejărel Olaru într-un interviu acordat Brândușei Armanca cu zece ani în urmă.

“Era prima abordare. Persoana era convinsă că trebuie sa lucreze pentru România, că face un lucru bun pentru țară, îi zgândăreau deci sentimentele patriotice. Cei mai mulți acceptau și nu era nevoie să se treacă la pasul doi, adică la stimularea materială. Când spun stimulare materială nu mă refer neapărat la bani, deși unii informatori erau plătiți, ci la anumite avantaje pe care le putea avea: puteau să se mute într-o slujbă mai bună, puteau să se mute într-un apartament mai spațios, să se transfere la București, lucruri de genul ăsta.

Atunci când nota informativă era de o valoare deosebită și Securitatea cădea pe spate când o vedea, informatorul primea și o sumă de bani, 300-400 de lei. Securitatea decidea în funcție de valoarea notei informative.

Le mai ofereau chestii mărunte. De exemplu, posibilitatea de a face cumpăraturi la magazinul diplomaților, la shop, adică îi lăsau să-și cumpere o sticlă de whisky sau mai ofereau câte un cadou.

O informatoare a turnat pentru un "rahat"

Cunosc o informatoare care a făcut totul din dragoste pentru munca de informator. Când l-am întrebat pe ofițer ce i-au dat, material vorbind, mi-a răspuns ca i-au dat un "rahat", adica i-au făcut un cadou de ziua ei și au lăsat-o o dată să facă cumpărături la magazinul diplomaților, unde era nevoie de aprobare specială. Răspunsul lui mi-a arătat că, în fond, informatorul era disprețuit. Totul era în funcție profilul psihologic al informatorului, pentru că la recrutare i se făcea și profilul psihologic.

Mai exista recrutarea pe bază compromițătoare, prin șantaj. O colega de studenție lăsată însarcinată, probleme cu alcoolul, lucruri de genul ăsta. Sau și mai mult, îi puneau 50 de dolari în geantă la restaurant, intra Miliția și găsea valuta, ceea ce era ilegal pe vremea lui Ceaușescu. În România erau foarte multe restricții. Nu era o problemă să compromiți pe cineva.

Dar Securitatea nu avea încredere în informatorii recrutați prin șantaj, era foarte atentă cu aceștia. Cum spuneam, informatorii Securității erau recompensați ca târfele, dupa prestație și valoare”, mai povestea Stejărel Olaru în interviul din 2006.

Despre Rețeaua informativă a Securității

Istoricul Stejărel Olaru mai spunea că “Rețeaua informativă a Securității era complexă. În ea intrau nu doar informatorii, ci și "persoanele de sprijin", "rezidenții", cât și "gazdele" caselor de întâlniri, acolo unde se vedeau ofițerii de securitate cu informatorii. Pentru că aceste întâlniri aveau loc într-o manieră conspirată. Persoanele de sprijin erau colaboratori ai Securității și culegeau la rândul lor informații întocmai ca informatorii, numai că informațiile lor erau la prima mână, ei aduceau doar informația. Exista, de obicei, o rețea de minim zece persoane de sprijin care era coordonată de un "rezident".

Rezidentul aduna informațiile de la persoanele de sprijin și le dădea mai departe. Rezidentul era de obicei un rezervist, deci un fost ofițer de informații ieșit la pensie, pentru că trebuia să fie o persoană de încredere, sau era un informator cu activitate îndelungată și care se dovedise loial Securității prin activitatea lui.

"Gazdele" erau persoanele care acceptau să pună la dispoziția Securității un apartament sau o cameră în apartamentul în care locuiau, pentru întâlnirile conspirate cu informatorii sau rezidenții. Întâlnirile aveau loc regulat. Era obligația ofițerului de securitate de a avea un tabel, un grafic, care prevedea întâlniri cel puțin o dată pe lună cu fiecare informator, plus o întâlnire de rezervă.

Agent de informații era securistul.

Agent de influență era cu totul altceva. Era o persoană care putea să știe că este agent de influență sau să nu stie ca este folosit de Securitate ca agent de influență. De obicei, agenții de influență erau persoanele cu statut bine consolidat în mediul in care activau. Erau persoane cunoscute, influente, cărora activitatea le dădea posibilitatea să călătorească mult, sa întâlnească persoane importante și care, fiind cultivate de Securitate în acest sens, împărtășeau opiniile Securității în mediile respective”.