“La cât sunt eu de prost, n-avea cum să fie ideea mea! Ideea i-a venit unui prieten, cu ani în urmă. El se hotărâse să facă pentru prieteni nişte legitimaţii de proşti, ca să justifice prostia din capul lor!”
Nu e o glumă. E declaraţia fondatorului celui mai proaspăt apărut partid pe plaiurile moldo-vlahe, domnul Cezar Popescu, cetăţean din Iaşi, oraş Cetate de Scaun a Micii Uniri. În acronim desprins din lumea nocturnă a lui domnu’ Dan, Partidul Proştilor (PP) nu are încă secţii regionale, infrastructură sau reprezentare parlamentară. Dar s-ar putea să aibă cel mai larg bazin electoral. Privind pe fereastră la oră târzie spre edificiul lăsat de deştepţii ţării, mocirla şi jegul, putoarea şi slutul din Marele Oraş, e foarte posibil ca unii dintre noi, curând, se vor înregimenta politic. Nu de alta dar ne regăsim profund în numele şugubeţei organizaţii, cu peioraţie cu tot. Căci câţi nu ne-am zis, măcar o dată în viaţă, privind la circul voltaic al dragilor potentaţi: „Băi, prost am fost!”. Sau, la reflexivul mioritic: „Băi, eşti prost?”.
Unde întrebarea e cu puncte de suspense, anticamera singurului răspuns posibil pe care şi-l pot da nehotărâţii veşnici, abstinenţii de la vot, cei care nu şi-au găsit vreodată reprezentare, care nu au putut adera la vreo ideologie la modă. Suntem, pe fond, toţi ceilalţi, o adunătură de proşti. Politici de stânga? Strategii sociale? Educaţie? Sănătate? Statul care ocroteşte cetăţenii? Cine-ar putea vreodată promite mai mult, dacă nu un emergent al Partidei Proştilor? Liberalizarea pieţei de capital, scăderea taxelor, intervenţia minimală a administraţiei în viaţa de zi cu zi a cetăţeanului, egalitate a şanselor şi altele care mai de care mai şugubeţe… Cine-ar putea vreodată să le consfinţească cu cerneală şi talc, dacă nu prostia ridicată la rang de organizaţie?
Fiecare promovează până la nivelul său maxim de incompetenţă
Ne puteți urmări și pe Google News
De jos în sus, de la opincă la vlădică, membrul de partid pifan în PP îşi va fi scuzat aderenţa prin blândă idioţenie, în timp ce secretarul deasupra-i posedă ştaif şi un dram de cretinism. Un cap mai sus, costum şi butonieră, briantină şi parfum, sfiosul dobitoc face anticameră pentru adjunctul tont al preşedintelui complet decervelat, care conduce cu-o blândă oligofrenie, iertabilă prin Duh sărac, dar cinstit, destinul glorios al celui mai popular partid vreodată pricopsit pe panta inexorabil ascendentă a istoriei acestui neam.
Partidul Proştilor nu va putea suferi de parazitoza mafiotă a celor care, antreprenorial, se înrolează la jugul ţărişoarei pentru că e rost de bănuţi şi de profit. Nu de alta, dar criteriul suveran de incluziune în PP contrazice pe fond ipoteza. Nu poţi să fii şi prost şi bogat în acelaşi timp ţi apoi chiar dacă, prin absurd, ai suferi de-acest morb pe care-l invocăm, n-ar fi posibil să fii promovat. Chiar dacă s-ar găsi prostul să te propună pe scală ierarhică mai sus, trebuie că mai sus e unul chiar mai tufă de Veneţia, care te-ar trimite înapoi din prostia de unde te-ai născut şi te-ar pune să citeşti cartea lui Laurence Peter “De ce lucrurile merg mereu prost”, din 1969, unde e scris, negru pe alb, Principiul: “Toată lumea e promovată până îşi atinge maximul de incompetenţă!”.
Tăntălăul şi gogomanii
Fiind un partid al proştilor, populat de proşti, finanţat de proşti şi, prin definiţie, cu o conducere foarte proastă, toţi ar fi egal incompetenţi deci complet deposedaţi de dorinţa de-a acumula vreo funcţie, sau de-a avea vreun ideal, de-a cuteza să profite, sau să sugă vreo venă, vreun filon de devenire. Ar fi pinaclul democraţiei, în care poporul e obligatoriu mai deştept decât conducătorii lui, măcar prin substracţie. La alegeri dezbaterile ar fi despre cum concurenţii îşi vor fi îndesit tâmpenia, şi precum în “Nuanţele de Gri” ale lui Jasper Fforde, în a cărui lume distopică o dată la câţiva ani societatea mai alege un obiect de progres la care să renunţe – gen telefon, maşină de spălat sau neologisme din vocabular – am renunţa, prin vot, la cel mai puţin dobitoc dintre dobitocii care încă mai vor să caute ceva prin Parlament.
Iar preşedintele? Oh, preşedintele ales al tuturor românilor proşti n-ar putea fi altfel decât un tolomac definitiv, un aproape catatonic de prost ce e Întâi Om al Ţării. Un obiect de completă lipsă de fascinaţie pentru oiţele Domnului care-ar continua să mestece, la fel de placid, firul de lucernă între dinţi în timp ce-şi scarpină cuşma gândind: „Iisuse Christoase, cum am putut fi atât de tonţi să alegem un asemenea prostălău şef de Stat?”. Şi toată lumea ar fi deci mulţumită, n-ar mai exista remuşcări, lupte intestine, borborisme intelectuale, scrisori deschise şi hemoragii închise ale protipendadei lirice a naţiei. Nu de alta dar până şi filosofii, jurnaliştii, exegeţii unei astfel de lumi ideale ar fi, prin consens, nişte bumbeni şi searbezi până în vârful ciubotelor şi orice eventuală tentaţie de-ai mai despăduchea de lăţeii prostiei pe superiorii ierarhici ar fi repede taxată, de egalii Cetăţii, drept un gest fundamental gogoman.
Prostia e o constantă
Paradoxul prostiei e că, frecată suficient şi cu destul zel, ca o lampă a lui Aladin, nu va întârzia să genereze geniul. Din grămada de maimuţe răsare un Homo Sapiens care, dacă nu-i repede lapidat cu pietre, va trage după el o şleahtă de acoliţi. Indiferent cât vei încerca să subjugi prin rău şi milenară opresiune a minţii, eliberarea prin cunoaştere, mai devreme sau mai târziu tot fură cineva un măr, tot deschide cineva o carte, tot îţi arată cineva că, vorba lui Galilei, o mie de minţi întunecate nu fac cât una luminată. Odată rezolvată inecuaţia celor mulţi, dar proşti, proşti, dar mulţi, rămâne calitatea alchimică a unei lumi eliberată de albul orbitor al Conducătorului, cea în care funcţia lui nu mai e de Îndrumător al Neamului, nici de Meşter Cârmaci. E un loc onorific, substanţă care să umple un costum, în timp ce pământenii se colorează, care pe stânga, care prima pe dreapta, care naţionalişti, care îndemnaţi ecologic să urască, o adunătură de efemeride şi praf, praf şi colb, colb şi chiorul care-i conducea pe orbi. În prostia lor.
Dr. Gabriel Diaconu este medic specialist psihiatru
Recomandările noastre
