Opinii EVZ
Cum a pierdut Europa Azerbaidjanul: trilaterala ruso-iraniano-azeră la Baku | PULSUL PLANETEI
Săptămâna trecută a avut loc o întâlnire extrem de interesantă care, însă, a trecut aproape neobservată în noianul de reuniuni şi explozia de activism a Federaţiei Ruse, care-şi dublează exerciţiile militare, mişcările de trupe şi repoziţionări de armamente strategice cu extrema vivacitate diplomatică pe toate meridianele, în dorinţa de a marca atât lipsa oricărei izolări ca urmare a anexării Crimeii, agresiunii militare în Estul Ucrainei şi implicării agresive în Siria şi Orientul Mijlociu, respectiv impunitatea, dominaţia politicilor regionale şi statutul de superputere globală pe care şi-l revendică tot mai vocal.
Am văzut că nu mai puţin activă este Moscova şi în ceea ce priveşte PR-ul, dezinformarea, războiul informaţional şi implicarea directă în campania electorală prezidenţială americană.
De această dată, la Baku, în capitala Azerbaidjanului, s-au întâlnit preşedintele Federaţiei Ruse, Vladimir Putin, al Republicii Islamice Iran, Hassan Rouhani, şi cel al ţării gazdă, Ilham Aliev. Potrivit comunicatului emis de către preşedintele Azerbaidjanului, noul format trilateral de cooperare are dimensiunea strategică, un potenţial enorm şi este „o iniţiativă geopolitică foarte importantă, care va contribui la pacea, stabilitatea şi securitatea din regiune”. La nivelul co operării economice, ea vizează componenta energetică şi de transport, respectiv proiecte energetice la Marea Caspică (rămasă în continuare nedelimitată între statele vecine Iranului) şi un coridor de transport de mărfuri Nord-Sud, care leagă Federaţia Rusă de Iran prin Azerbaidjan. De asemenea, cele trei părţi au convenit construcţia unei linii de cale ferată care să permită legarea Indiei de Sankt Petersburg, înlocuind rutele maritime spre Nordul Europei.
De asemenea, la nivel strategic, cele trei state au semnat o declaraţie comună privind combaterea terorismului şi crima organizată. Gruparea Daesh, autointitulată Stat Islamic, şi extremismul sunt principalele ţinte ale acestei cooperări la nivel strategic şi securitar al celor trei state. Subtextul cooperării e mai puţin transparent, însă Rusia îşi concretizează astfel culoarul de transport către un Iran scăpat de embargoul economic după acordul nuclear, iar angajarea Azerbaidjanului şi închistarea sa în formulele de cooperare avantajoasă şi care evită relaţia Est-Vest şi Coridorul Strategic Marea Caspică-Marea Neagră-Europa devine un avantaj substanţial de control, mai ales dublat de acelaşi tip de coordonare Nord-Sud în privinţa relaţiei Rusia-Turcia prin promovarea Turkish Stream.
Ne puteți urmări și pe Google News
Practic, asistăm la încheierea unui nou episod de coordonare politică şi avantaj geopolitic al Federaţiei Ruse, într-o zonă altădată mult mai deschisă spre angajamentele către Occident, o ţară ce se dorea partener strategic al UE pe dimensiunea energetică. Şi totul s-a produs, pratic, în foarte scurt timp, în câţiva ani, în ultimul mandat Aliev, începând cu ameninţarea reprezentată de lansarea unui om de afaceri ruso-azer care să-i ia locul lui Ilham Aliev în alegerile prezidenţiale (sau măcar să-l concureze), a continuat cu refuzul unei relaţii coerente din partea UE, atât legată de coridorul Nabucco cât şi de liberalizarea vizelor, în timpul Comisiei Barosso, şi s-a finalizat cu implicarea Azerbaidjanului în schimburile de focuri din Nagorno Karabakh şi cu oportunitatea de a înlocui Armenia în coridorul Nord Sud Rusia-Iran (şi pe seama unor dificultăţi mai importante în abordarea unui asemenea subiect cu Georgia, ciuntită de Rusia şi cu două regiuni ocupate.
Cred că este acestea reclamă un moment de reflecţie mult mai adânc asupra modului de acţiune în privinţa echilibrului între realism şi idealism în relaţiile UE cu terţe state, dar şi în relaţiile Occidentului în întregul său, pentru că, iată, Azerbaidjanul pare a fi un alt stat pierdut pentru UE dintr-o lipsă de flexibilitate, înclinaţia excesivă spre reproducerea modelului democratic occidental şi sancţionarea excesiv de vocală şi vizibilă a distorsiunilor la nivelul dosarului drepturilor omului în state terţe, mai ales cele cu resurse şi capacitate proprie. Nu vorbim aici despre ignorarea principiilor şi valorilor occidentale, de promovarea constantă a democraţiei şi drepturilor omului, doar că excesul de voluntarism şi virulenţă s-a dovedit a fi interpretat drept atac de imagine de către aceste state, iar lipsa unor instrumente pe relaţiile pozitive cu Azerbaidjanul au împins spre alienarea completă în relaţiile UE cu acest tip de state. Iar modelul pare a se reproduce tot mai mult în cazul Turciei.
Recomandările noastre
