La patru săptămâni de la declanșarea ei, intervenția militară rusă în Siria nu doar că a bulversat datele problemei, dar a internaționalizat criza siriană, deplasându-i centrul de greutate dinspre Washington spre Moscova.

Rolurile protagoniștilor regionali au fost redistribuite, iar soarta regimului Assad pare să fi detronat ca prioritate destructurarea ISIS, se arată într-o analiză din Le Monde.

În Siria, Iranul rămâne important, fără a mai fi determinant. Intervenția rusă, deși este strâns coordonată cu Teheranul, are loc după ce Iranul a eșuat să schimbe raportul de forțe din teren.

Pierderile Hezbollah (milițiile șiite libaneze aliate cu Iranul) în Siria sunt din ce în ce mai mari, fără a mai pomeni de cele propriu-zise ale Iranului (inclusiv ofițeri cu grade mari).

Înainte de intervenția Moscovei, dilema iraniană era următoarea: fără aportul militar rus conflictul ar fi fost pierdut aproape sigur; odată cu intervenția rusă, regimul Assad va fi probabil salvat pe termen scurt și mediu, dar cu prețul slăbirii rolului iranian.

Cu o lună în urmă, mulți observatori credeau că rezolvarea conflictului trece pe la Teheran, Riad și Istanbul. Astăzi, fără a eluda rolul acestor trei capitale, decizia finală este în alte mâini.

Chiar dacă sunt parteneri, interesele Rusiei și ale aliaților săi nu sunt nici pe departe identice. Moscova pleacă de la o viziune westfaliană: salvarea și reconsolidarea regimului Assad ca autoritate legitimă este esențială înainte de a căuta și identifica compromisurile internaționale care să confere securitate regiunii.

Pentru unii, intervenția iraniană nu a făcut decât să ridice bariere și să alimenteze diviziuni în Siria și în tot Orientul Mijlociu. Dacă rușii au nevoie de iranieni la sol pentru a-i combate pe jihadiști și restul opozanților lui Assad, Moscova este conștientă că, pentru o reglementare politică, va fi nevoie ca Teheranul să renunțe la ochelarii săi de cal. Călătoria nocturnă a lui Assad acasă la stăpânul său de la Kremlin o dovedește cu prisosință.

Turcia este marele perdant al acestei bruște schimbări a cursului evenimentelor. Opozanții sirieni din teritoriu - în cvsasi-totalitatea lor islamiști, ba chiar de-a dreptul jihadiști - sunt țintiți fără discriminare de raidurile aeriene ale Rusiei. Proiectul turc, care părea la un moment dat atât de aproape de a se realiza - crearea unei zone de protecție, care să împiedice crearea unui stat kurd - a căzut de facto.

Dușmanii săi de moarte, kurzii, sunt recunoscuți și sprijiniți ca aliați obiectivi siguri, nu doar de Moscova, ci și de Washington. Kurzii din Siria sunt printre puținii care beneficiază astăzi de livrările de armament american. La presiunile internaționale, obligată să afișeze un minimum de solidaritate cu coaliția internațională și după o lungă perioadă de cochetare complice cu jihadiștii, Ankara a devenit la rândul său o țintă pentru ISIS.

Rezultatul tuturor acestor falimente diplomatice și strategice este o slăbire politică a președintelui Erdogan și o sfâșiere internă a țării între facțiunile rivale.

Capacitatea Turciei este redusă la rolul de belea care se manifestă mai degrabă împotriva aliaților americani și europeni decât contra Rusiei și a Iranului.

Există totuși și un avantaj pentru diplomația turcă, și anume faptul că intervenția rusă a creat un climat favorabil de apropiere de Arabia Saudită și Qatar.

Pentru regatul saudit, provocarea este uriașă. Dușmanul său strategic, Iranul, a devenit legitim în plan internațional prin acordul 5+1, privind programul său nuclear, dar și asociat al Moscovei în marile jocuri regionale.

În timp ce Iranul câștigă teren sub protecția Rusiei, Arabia Saudită pierde teren, lăsată din brațe de Statele Unite. Iar aliații saudiților  - Kuweitul și Egiptul - au manifestat înțelegere față de intervenția rusă în Siria.

Pentru a face Iranul și Rusia să se încovoaie, acum un an Arabia Saudită a decis să deschidă robinetul cu petrol pentru a prăbuși prețul internațional; astăzi, când embargoul internațional, economic, comercial și financiar împotriva Iranului a fost ridicat (mai ales asupra bunurilor iraniene, în valoare de 150 de miliarde de euro) și când prezența Rusiei a bulversat zdravăn echilibrul strategic în regiune, Arabia Saudită s-a terzit izolată.

În acest timp, criza din Yemen se agravează, divergențele politice din sânul și din afara familiei regale sunt din ce în ce mai manifeste, în tim ce câștigurile din petrol scad văzând cu ochii.

Statele Unite au fost luate prin surprindere de intervenția Rusiei. Administrația Obama îi reproșează lui Putin mai degrabă că nu a fost luată ca asociat sau măcar prevenită, decât că a intervenit în Siria.

America se află în fața următoarei dileme privind prioritățile: trebuie mai întâi dărâmat regimul Assad, sau destructurate ISIS și Al-Qaida?

Ca de obicei, Obama pare să fi ales o cale de mijloc: să le lase rușilor responsabilitatea gestionării crizei siriene. Dacă reușesc, soluția va trebui să-l asocieze la tranziție pe Assad și regimul său, Dacă nu, va fi un al doilea Afganistan.

În timpul acesta, Obama rămâne fidel poziției sale strategice care constă în preferarea soluțiilor politice, pe care le speră a fi pe termen lung, în locul intervențiilor militare masive, așa cum au făcut predecesorii săi în Afganistan și Irak.

Ipoteza unei axe șiite conduse de ayatollahul Putin și a unei axe sunnite, conduse de șeicul Obama este pur și simplu ridicolă. Washingtonul ține la pozițiile sale într-un Irak dominat de șiiți, și și-a folosit influența considerabilă pentru a desface lațul din jurul Iranului, în ciuda protestelor saudite.

Mediatizarea ideii axelor mondiale șiită și sunnită este un efort pur ideologic de a face tabula rasa orice formă de stat, de societate sau de contradicții locale.

În Irak, combaterea ISIS se accelerează. Forțele guvernamentale, sprijinite de forțele speciale americane și iraniene, au trecut la contraofensivă și își consolidează pozițiile. Miza Bagdadului este să alunge ISIS din vestul Irakului în șase luni.

O slăbire a ISIS în Siria, în urma intervenției ruse în curs - care implică campanii aeriene ruse și ale coaliției, contraofensiva forțelor siriene sprijinite de Iran și Hezbollah (și, fără îndoială, forțele speciale ruse), ca și eforturile kurzilor aliați cu creștinii și cu triburile sunnite din nordul țării - va răsturna mai mult ca sigur raporturile de forțe din Siria.

În caz contrar, regiunea va fi deschisă marilor trocuri internaționale în vederea redefinirii zonelor de influență.

Toate par să arate că Irakul, deși fragil și supus acțiunii unor forțe antagoniste, va rămâne în cadrul actualelor sale frontiere interne și externe. că ISIS va fi destructurat, că forțele kurde vor continua să-și dispute teritorii. Cu o singură, dar uriașă schimbare: Siria, mai mult ca oricând, a devenit legată de Rusia, așa cum Irakul este legat de Statele Unite și de Iran.