Cum afli cine e „Cea mai puternică” sau unde se duce durerea când nu mai are unde să stea

Un zgomot care este atent să nu facă zgomot. O voce dornică să fie cea mai puternică, deşi nu vrea să se facă auzită. O femeie care păşeşte în vârful picioarelor, în tăcere, ca să rămână femeie. O altă femeie care îşi strigă durerea care i-a umplut de buruieni sufletul, la fel cum se întâmplă oricărei brazde sănătoase de pământ udate de ploaie. Acoperind totul, într-o îmbrăţişare demnă de reţinut, TIMPUL. Acel timp care nici să ne urâm nu ne mai lasă. Un lucru leagă toate aceste idei: „Cea mai puternică” de August Strindberg, la Teatrul de Comedie, Sala Nouă. Premieră, cu câteva zile înainte de Crăciun. Antoaneta Cojocaru şi Mihaela Teleoacă, strălucitoare, pe scenă, dând celor prezenţi măsura talentului lor.

Am alergat ca o nebună după o zi efervescentă ca să pot ajunge la premiera spectacolului „Cea mai puternică”. Ajung la Comedie, dar constat că-n febra dorinţei mele de a ajunge mai repede am încurcat sălile. Nu-i nimic, mi-am spus. Asta e. O să întârzii puţin. Traversez bulevardul, ajung la Sfânta Vineri, caut cu ochii intrândul acela unde se află Sala Nouă a Teatrului de Comedie şi zăresc o mare de lumini. „Ce de lume merge la teatru!”, îmi trece un gând rapid prin minte, dar după ce dau nas în nas cu mai mulţi poliţişti înţeleg. E Hanuka, sărbătoarea luminilor la Sinagoga de lângă sală. Intru, domnul de la intrare îmi zâmbeşte şi-mi spune că e în regulă, pot să intru chiar dacă a început spectacolul. Urc scările în spirală şi găsesc repede un loc. Mai înainte de a vedea, am auzit. Era vocea femeii puternice căreia îi dă viaţă Mihaela Teleoacă. Am auzit şi tăcerea celeilalte, Antoaneta Cojocaru. Apoi le-am privit. Pe amândouă. Străluceau. Şi nu era de la reflectoare, ci de la sufletele lor care se dăruiau scenei aşa cum doar ele reuşesc. În primul rând, pe al doilea scaun, stătea Dorina Chiriac. Am îmbrăţişat-o cu privirea. M-am bucurat să descopăr prietenia dincolo de colegialitate, calităţi atât de rare astăzi, în această lume nebună, nebună, nebună… Şi atât de ipocrită.

În timp ce ascultam ceea ce una dintre femeile din scenă striga celeilalte, o lacrimă n-a mai vrut să stea în matca ei firească, a simţit nevoia să cureţe şi a căzut ca un înger pe câmpul de luptă. Cum să rezişti emoţiei când îţi este dăruită cu asupra de măsură? Cum să nu-l iubeşti pe cel care a descris nefiresc de uman relaţiile dintre personajele sale. Viaţa palpită în tot ceea ce August Strindberg a scris. Cel care credea că esenţa omului nu era gândul, ci visul, şi spunea „Vreau să întorc totul cu susul în jos ca să văd ce e dedesubt. (…) Totul trebuie pus pe foc, sfâşiat în bucăţi, ca să putem începe iar de la zero”, te cucereşte cu felul în care descrie dezbinările sfâşietoare, tăcerea care doare sau vindecă, însingurarea, căutările, întâlnirile dintre cei care au răni adânci şi prea multe, sufletele care se consumă unele pe altele. De fapt, am reţinut o replică din „Cea mai puternică”, una care are atâtea nenumărate înţelesuri: „Sufletul tău a pătruns în al meu ca un vierme într-un măr. A săpat şi a săpat până n-a mai rămas nimic decât coajă şi praf”. Ce cuvinte pot descrie mai bine durerea, suferinţa, disperarea!? August Strindberg a fost fără îndoială un cunoscător al vieţii în toate neputinţele ei. S-a străduit să se înalţe, dar s-a scufundat de mult mai multe ori. A vrut să vadă viaţa mai frumoasă, dar numai natura i-a arătat această frumuseţe. A simţit milă faţă de oameni, nu a putut să-i respecte şi să-i iubească, pentru că ştia cine sunt.  58 de piese de teatru, 15 romane, peste 100 de povestiri scurte, trei volume de poezii, lucrări de istorie, tratate ştiinţifice şi eseuri despre chimie, botanică, politică, economie, filozofie şi religie. Strindberg era un misogin, dar şi un sprijinitor fervent al sufragiului şi drepturilor egale pentru femei şi un social-democrat. A murit pe data de 14 mai 1912, la trei ani după ce a pierdut Premiul Nobel la care se credea îndreptăţit, în faţa Selmei Lagerlöf, prima femeie şi primul cetăţean suedez care a câştigat această distincţie şi la doi ani după ce teatrul lui inovator, Teatrul Intim din Stockholm, a dat faliment.

„Cea mai puternică” face parte din proiectul UNITER ce a vrut să ofere o şansă publicului din România facilitându-i accesul la opera dramatică a lui August Strindberg. Acest proiect s-a concretizat în cadrul Festivalului Naţional de Teatru, când a avut loc lansarea celor cinci volume cu traduceri în premieră ale textelor autorului suedez, realizate de Carmen Vioreanu. Este povestea a două femei care impart acelaşi bărbat. Dacă viaţa lui Strindberg ar fi decurs liniştită şi fără probleme, n-ar fi avut nimic de descris. Tumultuoasă, intensă şi imprevizibilă, aşa este piesa lui August Strindberg pe care Antoaneta Cojocaru şi Mihaela Teleoacă au decis să o treacă prin laborator. „Teatrul ESTE viaţă pentru mine. Poate un alt fel de viaţă, mai puternică, mai accelerată, dar Viaţă. Şi sunt foarte tristă şi foarte dezamăgită când nu e asta. De mine, când nu reuşesc să o redau, de alţii când nu reuşesc să o prindă. Şi mă lupt mult cu mine şi cu partenerii mei pentru asta. Din acest motiv nu pot juca cu oricine. Nu e comod, dar merităm şi noi, şi spectatorii să credem în ce se petrece pe scenă, să recunoaştem ce e acolo. Desigur, e infinit mai uşor atunci când ai de-a face cu un text bun (de obicei, sunt cele importante), care conţine viaţă multă în el. Uneori e suficient să nu o omori, ci să cauţi să o primeşti, să o înţelegi. Cred că de aici pleacă totul. Oricum, eu fac laboratoare doar pe texte care mă interesează. Cum nu sunt regizor, nu primesc comenzi. Şi atunci e mai simplu. Probabil...”, mi-a spus Antoaneta Cojocaru despre lucrul intens la acest spectacol laborator. Pot doar să-i confirm că de la început până la sfârşit am simţit viaţa pe care mi-au transmis-o în timp ce asistam la spectacol. Şi am înţeles că a fi actor nu este o meserie oarecare. A reuşi să îmbraci hainele unui personaj şi să le aşezi în aşa fel încât să ţi se potrivească perfect nu este la îndemâna oricui. Trăirile personajului interpretat de Antoaneta Cojocaru te tulbură, pentru că nici măcar la final nu se opreşte mulțumită, ochii săi înotând în lacrimile întoarcerii fiinţei sale pe faţă şi pe dos în căutarea răspunsurilor.  Actriţa Dorina Chiriac spunea imediat după spectacol cât iubeşte „ochii actorilor după spectacol; alunecă din ei o privire convalescentă care se întremează până la următorul spectacol, doar ca să cadă in boală din nou”. Şi am marea bucurie de a-i mărturisi că simt la fel, gândesc la fel, iubesc la fel.

Valentin Ceaușescu, apariție rară în public. Evenimentul pentru care fiul fostului dictator a ieșit din anonimat

Cătălin Cîrstoiu, la HAI România: „Să nu vă așteptați de la mine să mă retrag”. Video

„Sper să fii reuşit sau măcar să fiu pe drum spre a… Aceasta a fost o temă de cercetare pentru mine la acest spectacol: tăcerea şi înţelegerea personajului meu, Amelia. De fiecare dată Amelia tace din alte motive. La final descoperi că ea a tăcut toată piesa, de fapt, dar pe moment nu trebuie să înţelegi că se va petrece asta. Ea vorbeşte, de fapt. Dar nu prin cuvinte. Asta mi-am dorit. În plus, tăcerea e răspunsul ei la realitate. Tăcerea e forţa ei. Ceea ce numeşti tu expresivitate, eu numesc raportare la adevăr şi atenţie la partener. Reale. Netrucate”, a completat Antoaneta Cojocaru.

Puterea nu vine de la sine. Un om puternic devine. Experienţele prin care trece de-a lungul vremii îi oferă şansa de a deveni puternic. Întreaga viaţă este parcă destinată să ne facă mai puternici. Ce poţi face atunci când simţi că nu mai poţi, că nu mai rezişti, că dacă mai faci un singur pas totul se năruie? Ce reuşeşte să-ţi dea forţa să te ridici de unde ai căzut? Ce se ascunde în spatele aparentei fragilităţi? Mihaela Teleoacă mi-a dat de înţeles însă că s-ar sparge vraja dacă ar cunoaşte „cum” face să se întâmple viaţa teatrului. „Dar sunt convinsă că doar credinţa mă face să mă joc de-a vieţile altora... Omul Mihaela Teleoacă nu se regăseşte decât parţial în acest personaj. În schimb, noi, toate, avem de învăţat de la ea.Puterea ei de a ierta în numele iubirii, de a lupta pentru familia ei, sunt calităţi ce ne-ar sta bine în aceste vremuri!”

Strindberg a definit situaţia umană fără a o explica. A scris despre suflete care se sfărâmă sub presiunile din afară, dintr-un haos uneori morbid. Nu există o intrigă cu suspans în această „Cea mai puternică”, doar o izbucnire de replici venite din partea unui personaj în suferinţă. Cuvinte cu rezonanţă metafizică, cuvinte de-o intensitate ce-ţi intră pe sub piele şi nu te lasă să pleci acasă decât după ce recunoşti că durerea există şi în tine. Puţini alţi dramaturgi au observat viaţa aidoma lui Strindberg şi şi-au înfăţişat descoperirile în atât de multe şi diferite modalităţi artistice sub aspectul semnificaţiei. Am căutat să gasesc o semnificaţie mănuşii care acoperea mâna Ameliei, personajul Antoanetei Cojocaru. La final, când, gâtuită de emoţie, am coborât la cabine să le feleicit şi să le îmbrăţişez pe cele două actriţe am înţeles că niciun sacrificiu nu este prea mare pentru arta pe care au ales s-o slujească. Răspunsul era unul mult mai simplu, mâna Antoanetei Cojocaru era înfăşurată într-un bandaj în urma unui accident de la repetiţia de o zi înainte. Şi aşa a jucat, uitând că rana se putea deschide în orice clipă. Cum să treci indiferent, cum să nu admiri puterea dinlăuntrul acestor femei? Au dansat împreună, au zburat împreună, au tăcut împreună, au respirat împreună, au murit şi au înviat pe scenă devenind CELE MAI PUTERNICE şi le admir pentru lumina lor mulţumindu-le că există. Câtă vreme asemenea sacrificii există în această lume ce şi-a pierdut busola nu e totul pierdut. Copiii noştri mai au o şansă la speranţă…

Premiera spectacolului „Cea mai puternică”, de August Strindberg, în traducerea lui Carmen Vioreanu, un spectacol-laborator de Antoaneta Cojocaru, Ioana Marchidan şi Vladimir Turturică, a fost cu siguranţă un succes. Poate că aşa veţi înţelege cât de puţin timp avem la dispoziţie pentru ceea ce se numeşte viaţa  astăzi.