Cum e cu sfârșitul lumii? Cum e cu viața după moarte? O anchetă contemporană despre „Împărăția Cerurilor”

O carte tulburătoare
Autor: | | 0 Comentarii | 3519 Vizualizari

Volumul „Împărăția Cerurilor” te răscolește, te face să îți pui întrebări, apoi apar îndoieli, apoi îți strigi certitudinile. Autorul Emmanuel Carrère urmăreşte totodată parcursul şi învăţăturile apostolilor Luca şi Pavel.

Continuarea pe premium.evz.ro

Premium.evz.ro este platforma cu plată a site-ului „Evenimentul zilei”, cuprinzând o selecție exclusivă de materiale de presă de calitate.

Plecând de la propria experienţă religioasă, Emmanuel Carrère îşi imaginează, cu abilitatea unui anchetator, începuturile creştinismului şi urmăreşte totodată parcursul şi învăţăturile apostolilor Luca şi Pavel. De asemenea, în demersul său, încearcă să înţeleagă de ce credinţa continuă să aibă o putere atât de mare de două mii de ani încoace. Deşi astăzi se declară agnostic, Carrère evocă fervoarea religioasă de care a fost cuprins la începutul anilor 1990, când asista constant la toate slujbele, citea şi comenta pasaje din Biblie. Cartea sa, apărută în România la Editura Trei,  reprezintă însă şi o meditaţie asupra istoriei, asupra însemnătăţii creştinismului în lumea de azi şi asupra felului în care acesta ne influenţează pe toţi, credincioşi şi necredincioşi laolaltă.

„Precum ultimele patru cărţi ale mele, Împărăţia Cerurilor este şi ea o carte despre mine. Când scriu, mă las absorbit de o arheologie personală. E ca şi cum aş face şedinţe de psihanaliză ca să mă cunosc mai bine, dar şi ca să progresez, să devin o fiinţă mai bună în sens moral, dar nu numai: dacă ajung să mă domin, sper să devin mai conştient de mine însumi, însă şi mai liber“, spune Emmanuel Carrère. „Împărăţia Cerurilor este o investigaţie extraordinară, în care autorul îşi demonstrează talentul de jurnalist, de exeget, de istoric, dar şi de romancier, în timp ce ne lasă să pătrundem în culisele propriului scris.“ arată publicația „Madame Figaro”.

Despre scriitor Emmanuel Carrère este unul dintre cei mai prestigioşi scriitori francezi contemporani. Licenţiat în studii politice, este, de asemenea, scenarist şi regizor. A debutat în 1982, cu un eseu dedicat cineastului german Werner Herzog, dar primul său roman, „L’Ami du jaguar”, a apărut în 1983. A devenit celebru prin romanele sale care îmbină adevărul biografic cu ficţiunea şi care au fost recompensate cu numeroase premii, printre acestea numărându-se: Prix Femina, Grand Prix Marie Claire du Roman d’Emotion, premiul cititorilor publicaţiei L’Express, Premiul Crésus şi Premiul Globe de Cristal.

Pentru a gusta puțin din această încercare de cunoaștere, de redescoperire, vă oferim un fragment din acest volum. Doar atât și tot vă veți simți tulburați.

Există, totuși, viață după moarte? Cum e cu sfârșitul lumii?


Fragment „Impărăția Cerurilor”

Am citit într‑un articol științific că un scrib, în An­tichitate, scria cam 75 de cuvinte pe oră. Dacă este ade­vărat, atunci înseamnă că Pavel și‑a consacrat nu mai puțin de trei ore, fără să‑și tragă sufletul, poate mergând în lung și‑n lat prin atelier, pentru a dicta lungul paragraf de introducere în care îi felicită pe tesaloniceni fiindcă le‑au întors spatele idolilor spre a sluji cu zel adevăra­tului Dumnezeu și pentru a aștepta fără a da dovadă de slăbiciune întoarcerea Fiului Său cel înviat din morți. Pavel însă nu se mulțumește doar să‑i felicite pe tesalo­niceni. Îi încălzește, îi stârnește, face apel la simțul lor de competiție. Cum fac totul bine, nu le mai rămâne decât să facă și mai bine. Pot fi dați de exemplu celorlalte echipe grecești. Asta fiindcă au un antrenor bun. Și când este vorba despre propriile sale merite, Pavel este inepu­izabil. În ceea ce spune nu există greșeală. Spune asta nu pentru a fi pe plac oamenilor, ci lui Dumnezeu. Fiindcă nu știe nici să mintă, nici să laude. Este ca un tată față de copiii lui pentru credincioșii din Salonic, blând ori sever în funcție de nevoile educative. În plus, un ban nu i‑a costat măcar.

Chestiunea aceasta o vom auzi iar spusă deseori. Ca apostol, Pavel ar fi putut fi întreținut de către adepți. Toți preoții din toate templele, evrei ori păgâni, trăiau bine din ofrandele credincioșilor. Ciobanul care își paște turma se hrănește cu laptele animalelor păstorite și se îmbracă folosindu‑se de lâna lor. Nu și Pavel. Pavel, după cum se știe, lucrează el însuși, ceea ce îi permite să nu ceară nimic nimănui, să vestească Evanghelia gratuit și,

în mărinimia lui, nici nu lasă să se vadă asta. În fine, așa susține: în realitate, nu se mai oprește din a sublinia acest lucru. Practic, revine la chestiune în toate scrisorile, probabil o și reia pe tot parcursul zilei și mi‑i închipui pe apropiații lui, chiar și pe cei mai cucernici, chiar și pe Timotei, chiar și pe Priscilla și pe Aquila schimbând între ei priviri de o amuzată resemnare de fiecare dată când Pavel băga refrenul. Pavel era un geniu, dar și genul de om care zice pe toate drumurile fraze precum „Trebuie să vă mărturisesc, am un mare defect: cinstea“ sau „Dacă e vorba de modestie, atunci chiar nu mă tem de nimeni“. Un necioplit și, atât din acest punct de vedere, cât și din altele, contrariul lui Isus — acel gentleman, cum ar fi zis Renan.

Numai că toate acestea nu răspund întrebării care îi tulbură atât de tare pe tesaloniceni: dacă unul dintre ei a murit și nu a înviat, atunci cum poate fi crezută promi­siunea lui Pavel? Cum să mai crezi că morții vor învia?

Pavel nu e omul care să fugă de răspundere: deci, va răspunde. Va răspunde autoritar, însă, înainte de a‑i asculta răspunsul, aș vrea să mă opresc câteva minute asupra acestei stranii idei a învierii.

Căci stranie e, și încă și mai stranie părea acum douăzeci de veacuri. Obișnuiți cum suntem de religiile recente, creștinismul și islamul, considerăm că a promite adepților viața de după moarte și, dacă s‑au purtat cum trebuie, chiar o viață mai bună, ține de natura religiei, că e însăși rațiunea ei de a fi. Lucru fals, la fel de fals ca și acela de a crede că o religie este prin însăși natura ei generatoare de prozelitism.

Grecii și romanii considerau că zeii sunt nemuritori, nu oamenii. „Nu existam. Am existat. Nu mai exist. Ce contează?“ se poate citi pe un mormânt roman. Ceea ce le ținea loc de lumea cealaltă se chema Infern, iar anticii și‑l reprezentau ca pe un ținut subteran în care umbrele oamenilor se târau cu încetinitorul într‑un soi de semiviață comatoasă, larvară, abia conștientă de ea însăși. Nu era o pedeapsă eșuarea în respectivul spațiu, era condiția comună a tuturor morților, indiferent care le‑ar fi fost crimele ori calitățile. Nimeni nu le mai purta grija. În Odiseea, Homer povestește coborârea lui Ulise în subsolul lugubru. Acolo îl întâlnește pe Ahile, care alesese o viață intensă și scurtă în locul uneia călduțe, numai că, în locul unde se afla acum, își mușca degetele: mai bine să fii un câine viu decât un erou mort.

Oricât de diferiți ar fi fost față de greci și de romani, evreii erau de acord cu ei în privința asupra acestui su­biect. Își numeau Infernul Sheol și nu s‑au apucat să îl descrie, fiindcă nu le plăcea să se gândească la el. Se ru­gau ca Dumnezeu să‑și aducă împărăția pe pământ „în vremea vieții și a zilelor noastre“, nu după. Îl așteptau pe Mesia care să refacă gloria lui Israel pe acest pământ, nu în ceruri. Atâta doar că, spre deosebire de greci și de romani, care se împăcau mai ușor cu nedreptatea pe care o puneau pe seama hazardului ori a destinului, evreii țineau la ideea că omul este tratat de Dumnezeu după meritele fiecăruia. Recompensat dacă e corect, pedepsit dacă e rău, dar, și în cazul lor, tot pe acest pământ, în această viață — căci nu‑și imaginau o alta. Le‑a luat mult timp să‑și dea seama că lucrurile nu stăteau chiar așa, că, de fapt, rareori se petreceau astfel, și poate fi urmărit în

Biblie parcursul acestei perplexități care se exprimă cu o răvășitoare elocvență în Cartea lui Iov.

Când intră în discuție un popor, este posibil să spui că va fi cândva, în viitor, recompensat pentru suferințe, și nici evreii nu sunt privați de această speranță. E mai greu la nivelul vieții unui om anume, când ești obligat să recunoști că, în ciuda calităților lui, a fost copleșit de nenorociri, că și‑a văzut recolta arzând, nevasta violată, copiii masacrați, ba chiar că el însuși a murit în îngrozi­toare chinuri fizice și morale. Așa că are motive serioase de a se plânge, după cum a făcut‑o și Iov, scărpinându‑și bubele pe grămada lui de bălegar. Căutând o explicație acestei scandaloase realități, evreii nu s‑au gândit nici la karma, nici la reîncarnare — idee care, cel puțin din punct de vedere intelectual, mi se pare unica satisfăcă­toare —, ci, la vremea la care mă refer, au început să dăl­tuiască imaginea unui dincolo unde fiecare va fi răsplătit conform meritelor sale, a unui Ierusalim ceresc și, deci, a învierii morților. Ba chiar era vorba despre învierea tutu­ror morților în îndepărtata zi a Judecății, nu doar despre un singur mort care ar fi făcut excepție de la legile natu­rii — ipoteză de‑a dreptul scandaloasă, care nu le‑ar fi pe plac nici măcar acelora dintre noi care se pretind creștini, în cazul în care li s‑ar anunța brusc că o persoană pe care o cunoșteau s‑a întors din morți, singură din întreaga ei specie și nu mai departe decât ieri, ca fantomele din serialul la care am fost coscenarist. Insist asupra acestei chestiuni: povestea cu învierea, lansată de ucenici la trei zile după moartea lui Isus și reluată de Pavel pentru con­vertirea grecilor iudaizanți, nu era sub nicio formă genul de idee pioasă care ți‑ar veni firesc în minte pentru a

te mângâia după o pierdere dureroasă, ci o aberație și o blasfemie.

Aberație, blasfemie, dar, răspunde Pavel, miezul me­sajului său. Toate celelalte sunt doar elemente secundare și, pentru a le băga bine în cap acest lucru tesalonicenilor, dezvoltă un argument circular care m‑a pus pe gânduri și pe mine acum douăzeci de ani — amintiți‑vă de Revelația lui Ares și, dacă nu reușiți să vă aduceți aminte, atunci întoarceți‑vă la pagina 86 a acestei cărți:

„Iar dacă se propovăduiește că Hristos a înviat din morţi, cum zic unii dintre voi că nu este înviere a mor­ţilor? Dacă nu este înviere a morţilor, nici Hristos n‑a înviat. Și dacă Hristos n‑a înviat, zadarnică este atunci propovăduirea noastră, zadarnică este și credinţa voastră. Și ați fi, și am fi cei mai vrednici de plâns dintre toți oamenii, și ar avea dreptate aceia pentru care întreaga filosofie nu înseamnă decât: să bem și să mâncăm, căci mâine vom muri!“

(La drept vorbind, asta credem cei mai mulți dintre noi. Că învierea este o himeră ca și Judecata de Apoi, că trebuie să te bucuri de viață cât ești viu și că într‑ade­văr creștinii sunt vrednici de plâns, dacă asta înseamnă creștinismul, adică ce ne învață Pavel.)

Sfârșitul lumii

Iată un fenomen cunoscut și deseori observat de că­tre istoricii religiilor: dezmințirile oferite de realitate, în loc să ruineze o credință, tind, din contră, să o întărească. Când cine știe care guru anunță sfârșitul lumii pentru o dată precisă și apropiată, rânjim. Ne mirăm cât de impru­dent poate fi. Ne spunem că va fi obligat, dacă nu cumva în mod excepțional va fi să aibă dreptate, să‑și recunoască greșeala. Ceea ce nu se întâmplă. Săptămâni ori luni de‑a rândul, fidelii respectivului guru se roagă și fac penitență. Se pregătesc pentru eveniment. În buncărul în care se refugiază, fiecare își ține răsuflarea. În sfârșit, sosește și data fatidică. Sună ceasul anunțat. Credincioșii ies înapoi la lumină. Se așteaptă să descopere un pământ devastat, vitrificat, să fie unicii supraviețuitori, dar, nici vorbă: soa­rele strălucește, oamenii se îndeletnicesc ca mai înainte cu treburile lor, nimic nu s‑a schimbat. În mod normal, credincioșii ar trebui să se vindece de ciudățenia asta și să părăsească secta. De altfel, unii chiar o fac: aceștia sunt cei rezonabili, călduții, de care bine c‑au scăpat ceilalți. Care se conving că dacă nimic nu s‑a schimbat, asta nu este decât o aparență înșelătoare. În realitate, radicala schimbare a avut loc. Doar că a rămas invizibilă, pentru a le pune credința la încercare și a‑i selecționa. Cei care cred ceea ce văd au pierdut, cei care văd ceea ce cred au câștigat. Dacă disprețuiesc mărturia simțurilor, dacă se eliberează de cerințele rațiunii, dacă sunt gata să fie luați drept nebuni, atunci au trecut testul. Și ei sunt adevărații credincioși, aleșii. A lor e Împărăția Cerurilor.

Tesalonicenii au trecut testul. Întăriți de încercare, își strâng rândurile. Pavel respiră ușurat — dar nu pentru mult timp. Niciodată nu respiră ușurat pentru prea mult timp. Scrisorile îl arată alergând neîncetat de la un front la altul, aici oprind o scurgere, dincolo înfruntând un incendiu. Abia ce a respins o ofensivă pe terenul bunului simț, că se și anunță o alta, încă mai periculoasă, pe cel al legitimității. E momentul să vorbim despre chestiunea galată.




Alte articole din categoria: Cultură

evz.ro
libertatea.ro
rtv.net
wowbiz.ro
b1.ro
cancan.ro
ziare.com
unica.ro
fanatik.ro
dcnews.ro

LASA UN COMENTARIU

Caractere ramase: 1000

CITEŞTE Şi
FACEBOOK
evz.ro