La Muzeul National de Artă, o expoziție foarte interesantă: ”Modele de comportament în secolul al XVIII-lea”. Expoziția cuprinde mai ales gravuri, dar și picturi ori desene, în care ne sînt înfățișate ipostaze sociale cu miză pedagogică din vremea aceea, mai ales din Franța și Marea Britanie. Expoziția cuprinde patru părți. Primele trei: ”Educația copilului”, ”Modele de comportament social” și ”Adolescența și iubirea” se referă la etapele diferite de dezvoltare ale unui tînăr, fiecare dintre ele însoțite de soluția corectă în epocă. A patra parte, intitulată ”Modelele culturale clasice”, se referă la modele literare de comportament. Spun că este o expoziție interesantă pentru că are, cumva, darul de a satisface un minim interes antropologic, să-i zic așa, dar și de a stîrni reflecții asupra felului în care societatea de azi educă. Vă las plăcerea de a vedea expoziția (deschisă pînă pe 19 aprilie) și urmez provocarea.
Întîi și în cel mai influent chip, familia educă. Apoi, instituțional, societatea educă prin școală. Vorbim tot timpul, cu multă îngrijorare, despre șocală: ce trebuie să se predea și ce nu, cum trebuie să se predea și cum nu, ce fel de profesori avem și ce fel de examene dau elevii și toate celelalte. Bine facem! Însă, mai este un alt mediu, poate și mai influent decît cel școlar în care copilul învață, vorba titlului expoziției, modelele de comportament: societatea, în general, societatea de dincolo de școală. Pe stradă, în metrou, la televizor, la mall, în parc, pe stadioane sau la Ateneu... Toate aceste locuri, care se află în stăpînirea totală a gesturilor noastre, sînt, pentru copii, spații de educație. Ei învață să fie ceea ce vor fi nu doar la școala și nu doar acasă, ci și printre noi toți. De fapt, printre noi toți copiii verifică dacă cele învățate acasă sau la școală se potrivesc, sînt corecte și utile. Dacă ceea ce i se spune acasă nu se verifică deloc pe stradă, apar sincope serioase în educație.
Spațiile publice ale României urbane de azi dau celor mai tineri români două lecții apăsate. Una bună și una rea. Lecția bună este lecția libertății. În niște limite destul de puțin constrîngătoare, în spațiul public oamenii pot face orice și pot fi oricum. Semnalul că societatea este liberă le este transmis tinerilor de foarte timpuriu, fără ca neapărat această libertate să le fie conceptual clară. Mai degrabă ca stare, sa senzație, ca sentiment, libertatea din interiorul cetății este imediat absorbită ca atare de copii. Crescuți de oameni liberi, tinerii se învață repede cu libertatea. Această lecție, cum spuneam, este bună.
Lecția rea este relativitatea regulilor. Lecția că regula nu se aplică tuturor, că, vorba lui Carl Schmitt, puterea e la cel care stabilește excepția, că în funcție de cine ești și pe cine cunoști, regula general valabilă se poate să nu ți se aplice. Lecția că toți sîntem egali, dar unii sînt mai egali decît alții – iată ceea ce învață rău copiii României în spațiul public al țării lor. De aici încolo, încep strategiile. Odată ce a deprins că regulile pot fi ocolite, e doar o chestiune de observație ca tînărul să afle ce anume acordă privilegiul. Banii sau numele sau look-ul sau mașina sau tupeul – fiecare alege ceea ce îi este la îndemînă și începe să exerseze de foarte tînăr supremația față de ceilalți. Mai tîrziu, acest tip de mentalitate poate degenera, spre disperarea noastră a tuturor – vezi cazul politicienilor.
Ne puteți urmări și pe Google News
Recomandările noastre
