Acuzațiile aduse Guvernului tehnocrat de a favoriza interesele străine în dauna interesului național, aroganța ciocoiască a ambasadorului american în România, schimbările în politica țărilor din jur, victoria senzațională a americanismului prin candidatul Donald Trump, Brexitul, apariția și creșterea unor partide naționaliste precum PRU, protejarea de către DNA a corupției practicate de către multinaționale și multe alte realități au readus în discuție, în ultimul timp, cu neobișnuită vigoare, tema Demnității naționale.
În urmă cu 19 ani, în primul an de Regim CDR-is, publicam la Punct și de la capăt, rubrica mea din ziarul Național, ediția din 17 august 1997, un comentariu despre ”O dezbatere necesară: starea demnităţii noastre naţionale”
Îl republic acum convins că afirmațiile din acest text au și azi valabilitate.
La cîteva din dezbaterile televizate cărora le-am fost participant, numeroase telefoane au vizat o chestiune ce pare a frămînta din ce în ce mai mult pe români: starea demnităţii noastre naţionale. Fiind vorba de întrebări colaterale subiectului principal, nu ne-am îngăduit să aprofundăm problema. Ea însă merită o dezbatere nu numai în spaţiul unei emisiuni TV, ci şi la nivelul întregii prese. Necesitatea unei astfel de discuţii apare din contextul intern şi internaţional de după noiembrie 1996.
Ne puteți urmări și pe Google News
În anii Ceauşescu, am asistat la o exacerbare a orgoliului nostru naţional. Judecării lucide a rolului important jucat de România în unele combinaţii planetare (apropierea dintre SUA şi China, pacea din Orientul Apropiat) i-a fost preferată o propagandă tiribombistă, menită a ne convinge că, deşi murim de foame, trebuie să fim mîndri c-am ajuns dopul butelcii numite Pămînt. Dacă nu mai sîntem, asemenea lichidului dinăuntru, pacea planetei gîlgîie pe gura butelcii şi se pierde în hăul cosmic. Au urmat, după decembrie 1989, cîteva luni de tăvălire colectivă prin mocirla autoumilirii. Drept replică la exagerările din anii Ceauşescu, s-a iscat şi a prins a arde cu flăcări uriaşe o punere a cenuşii în cap la nivelul întregii ţări. S-a ajuns pînă acolo încît să se nege nu numai importanţa României în politica internaţională din anii Ceauşescu, dar şi rolul nostru în istoria zonei de stăvilar pentru Occident în faţa valurilor otomane.
Criza a trecut însă repede.
Treptat-treptat, excesele de autoumilire au trecut. Din nefericire, nu pentru a lăsa locul unei aprecieri lucide a importanţei României în lume, ci pentru a se putea crea un nou moment de prostească trufie naţionalistă. Naţionalism-comunismul, care a definit politica multor foste state socialiste după prăbuşirea comunismului, ne-a atins şi pe noi. De aici o nouă răzgîiere a orgoliului naţional. Din sentiment discret graţie profunzimii, mîndria de a fi român a devenit o melodie de flaşnetă mai mult sau mai puţin oficială. Cuvinte mari, precum neam, naţiune, patriotism, au intrat în gurile morii de vînt care e demagogia politicianistă, ajungînd să se compromită lamentabil. Mai grav, deşi puterea făcea jurăminte de dragoste Occidentului, pe canalele presei şi televiziunii puse în slujba celor mari se difuza un antioccidentalism periculos. Toţi cei ce pledau pentru măsură în abordarea chestiunii naţionale, în judecarea destinului românesc erau rapid etichetaţi drept vînduţi străinilor, drept trădători de neam. Această exacerbare a orgoliului naţional ne-a costat mult în planul imaginii noastre externe. Într-o lume postcomunistă, extrem de sensibilă la dezlănţuirile naţionaliste, la conflictele etnice, încurajarea mai mult sau mai puţin discretă de către oficialităţi a extremismului naţionalist a determinat o anume prudenţă a Occidentului faţă de România. În perioada cît a stat în Opoziţie, actuala putere a avut o atitudine înţeleaptă în chestiunea naţională. Extremismul naţionalist a fost criticat de la tribuna Parlamentului de către reprezentanţii opoziţiei. Presa lucidă, patriotă fără a face caz de aceasta, a sprijinit din plin atitudinea echilibrată a opoziţie.
Învigătoare în alegerile din noiembrie 1996, fosta Opoziţie a decis să pună capăt naţionalism-comunismului. Răzgîierii orgoliului naţional i-a luat locul, în plan oficial, o judecare realistă a importanţei românilor în istoria acestei părţi a lumii. De asemenea, continuînd atitudinile din perioada cînd se afla în Opoziţie, noua putere a procedat la o deschidere curajoasă a economiei autohtone în faţa investiţiilor străine. În spaţiul diplomaţiei, privirii chiorîşe faţă de ţările vecine i-a luat locul surîsul civilizat. Treptat-treptat însă, această poziţie înţeleaptă a început să fie clătinată. De la exacerbarea orgoliului naţional s-a sărit în cealaltă parte: punerea la îndoială a demnităţii naţionale. Ceea ce la început a fost o politică înţeleaptă de atragere a investitorilor străini s-a transformat într-o cerşeală jenantă. Mai grav, atragerea investitorilor străini a devenit un obiectiv care a împins în plan secund dezvoltarea capitalului autohton. În timp ce legile favorabile cumpărării de către străini, pe nimic, a economiei naţionale au fost adoptate sub formula dictatorială a Ordonanţelor de urgenţă, cele menite a încuraja pe oamenii de afaceri români au fost blocate cu subtilitate. Începînd cu faimoasa conferinţă de presă la care primul ministru a venit încadrat de reprezentanţii FMI, o serie întreagă de gesturi ale puterii actuale lasă impresia că ea răspunde nu în faţa poporului român, ci în faţa străinătăţii. Domnul preşedinte Emil Constantinescu nu conteneşte a se mîndri cu scrisorile şi telefoanele de apreciere pe care le primeşte din partea unor şefi de state din diferite colţuri ale lumii. N-am întîlnit pînă acum, în prestaţia publică a domniei sale, fericirea de a fi fost felicitat, pentru politica sa internă şi externă, de un cetăţean al României.
În aceste condiţii, e normal ca opinia noastră publică să-şi pună la ora actuală o serie de întrebări: unde se află hotarul dintre necesitatea integrării în structurile euro-atlantice şi posibilitatea de a ne pierde identitatea naţională? Cît e calcul pragmatic, realist în facilităţile acordate investitorilor străini şi cît e riscul de a transforma România într-o singură republică bananieră? Pînă unde poate fi împins orgoliul naţional? Pînă la fantasmagoria de a ne crede buricul pămîntului? Pînă unde se poate merge însă cu starea de spirit inversă: complexul de inferioritate faţă de alte neamuri? Unor astfel de întrebări trebuie să li se dea un răspuns. Un răspuns în cadrul unei dezbateri naţionale. Cîtă vreme această dezbatere n-are loc, există riscul ca tezele forţelor extremist-naţionaliste româneşti, teze potrivit cărora actuala putere e trădătoare de neam, să capete pe zi ce trece o tot mai mare credibilitate.
Recomandările noastre
