De ce îl hăituiesc politicienii pe Dacian Cioloş

De ce îl hăituiesc politicienii pe Dacian Cioloş

Aversiunea cvasiunanimă a politicienilor români faţă de Dacian Cioloş are un spectru larg. Întreaga stilistică a dezacordului se exprimă simultan în privinţa sa: de la atacuri brutale de pe aliniamentul Ponta – Ghiţă – Antena 3 – România TV, la opoziţia politică fermă, rece, totală de pe aliniamentul Dragnea – Tăriceanu, de la şarjele singulare, dar nu mai puţin viguroase ale fostului preşedinte Traian Băsescu pînă la amuzantul echivoc penelist, care, ca de obicei de cînd e condus de teribilul cuplu, vrea să fie şi-n căruţă şi-n teleguţă, şi reuşeşte doar să fie pe nicăieri.

 Nu scapă nici cei care îl simpatizează, totuşi, pe premier: ei sînt propaganda, unitatea care primeşte ordine, acoperiţii. Se înţelege, fireşte, că jurnaliştii plătiţi de Dan Voiculescu sau de Sebastian Ghiţă de nimeni nu depind în afară de înalta lor conştiinţă profesională, ei nu fac propagandă, nu primesc ordine şi sînt cu totul descoperiţi. De mulţi ani, discuţiile contradictorii în termeni civilizaţi, de respect reciproc nu mai sînt posibile în România. Preopinentul este, întotdeauna, fie ticălos, fie cumpărat, fie întors cu cheiţa, fie, de-a dreptul, idiot. În această sminteală colectivă, cineva ca Dacian Cioloş nu putea să iasă bine. Totuşi, nu aş atribui doar spiritului deşucheat al României noastre această pornire generalizată a politicului împotriva actualului prim-ministru. Nu doar de nebuni sar toţi la el. Mai este, la mijloc, şi altceva.

Tot politicianul, se ştie, aleargă după legitimitate. În teorie, legitimitatea dată de votul popular este solidă şi raţională. În teorie, votul este încredere acordată. Iar, dacă poporul are încredere să dea ţara pe mîna cuiva, acela trebuie să o conducă. Odată votat, nu ar trebui să-ţi mai pese de asta, ar trebui să treci la treabă cu deplina conştiinţă a funcţiei. Doar că, în România anului 2016, nu este chiar aşa. Cum ştim, la noi toate teoriile se îndoaie. Procesele electorale din România au fost sistematic pervertite pînă cînd au ajuns să nu mai exprime încrederea. În rezultatul votului popular românesc se găseşte ură, frustrare, bătaie de joc, cinism, iar încredere deloc. Poporul român votează după cu totul alte repere decît cele ştiute din cărţile de teorie politică. Şi, dacă votul nu mai exprimă încrederea în politicieni, atunci încrederea oamneilor se distribuie altfel. Pur şi simplu, pentru românii de azi alegerea politicienilor este un cu totul alt exerciţiu decît acordarea încrederii în anumite figuri publice. Votăm, din ce ni se oferă, ştiind că nu putem avea încredere în nici unii. Iar încrederea merge, firesc cumva, către figuri non-politice. Aşa se face că, deşi nevotat, Dacian Cioloş are un mare capital de încredere. Pe care, culmea!, studiile arată că l-ar pierde dacă ar intra în jocul politic, adică în circul electoral. Pentru români, politica ucide încrederea.

Pe parcursul istoriei recente, cazuri precum cel al lui Dacian Cioloş au mai fost. La începutul anilor 1990, figura lui Theodor Stolojan aduna cam acelaşi tip de încredere. La începutul anilor 2000, Mugur Isărescu era omul. Acum, Dacian Cioloş se aşează în acelaşi fotoliu de onoare. În cazul tuturor, ceea ce a stîrnit încredere a fost apolitismul, „tehnocraţia”. Încrederea venită din „tehnocratism” a fost atît de consistentă, încît chiar şi după ce au intrat în politică, atît Stolojan cît şi Isărescu au rămas la cote înalte ale aprecierii publice. Veniseră cu propriul capital de încredere din momentul „tehnocrat” al carierelor lor publice. Dacian Cioloş are toate şansele să repete scenariul. Pe de o parte, poporul ştie bine şi acum, aşa cum ştia şi acum 20 de ani şi acum 10 ani, că politizarea ucide competenţa şi că băieţii de la partide sînt, în general, periculos de incompetenţi. Conducerea ţării trebuie ţinută departe de partide – asta ştie oricine în România, la fel de bine precum ştie şi că democraţie fără partide nu se poate. Aşa că o mare masă electorală aşteaptă un om precum au fost Stolojan şi Isărescu la vremea lor, precum este Cioloş acum. Pe de altă parte, Cioloş are profilul perfect pentru a strînge încredere publică. Este competent, serios, decent, nu e guraliv, nu e obraznic, nu se dă mare, nu promite, nu spune gogoşi. Este prudent, calm, corect de cele mai multe ori. Toate acestea spre deosebire de politicienii care ne umplu televizorul.

Ne puteți urmări și pe Google News

Vulpile bătrîne din politică simt, evident, că Dacian Cioloş capătă legitimitatea reală, pe care ei nu o mai pot căpăta, aceea bazată pe încredere. Aşa că îl provoacă pe Cioloş să devină ca ei. Îl cheamă pe Dacian Cioloş în arena electorală, să se întreacă pentru voturi, ştiind bine că ei nu se pot întrece cu el în privinţa încrederii. În plus, apariţia lui Cioloş mai aduce ceva insuportabil pentru ei: a apărut „salvatorul”, omul de care se vor ruga ei înşişi să vină să facă guverne cînd ei nu vor mai fi în stare, să vină la ei în partide cînd partidele lor vor fi în picaj, să se alăture cîte unei iniţiative pentru a-i da credibilitate. Şi, de aceea, Dacian Cioloş îi enervează. Şi, de aceea, mie îmi place Dacian Cioloş.