De ce nu-i prieşte Mioriţei iarba din Uniunea Europeană

Autor: | | 28 Comentarii | 2494 Vizualizari


Vezi galeria foto:

Oieritul românesc supravieţuieşte cu greu, între subvenţia europeană care vine târziu, dezinteresul tineretului pentru meseria de cioban, şi supremaţia supermarketurilor care ne bagă pe gât brânză de import.

Se zice că înainte de ‘89 un miliţian s-a dus la piaţă ca să cumpere brânză. A întrebat-o pe bătrâna care vindea mai multe soiuri, care e de oaie? Mamaie i-a dat să guste dintr-o bucată, dar miliţianul, de cum a pus pe limbă, i-a strigat indignat bătrânei că aia nu e brânză de oaie. “De, mamă, se cunoaşte cine a fost cioban!”, i-ar fi replicat atunci bătrâna. Că o fi banc, că o fi fapt, aşa povestesc azi oierii, ca să se mai amuze când le trece pragul cineva de la oraş. Hazul e făcut cu necaz, totuşi, iar miliţianul din poveste, dincolo de conotaţia peiorativă a cuvântului cioban, are şi alte valenţe. O dată ar fi sistemul opresiv comunist, care îi hăituia pe crescătorii de animale, le zeciuia turmele, îi alunga de pe păşunile comunale, şi cerea şpăgi în miei şi brânză la fiecare Paşte. A doua semnificaţie e aia a omului plecat dintre ciobani, la oraş, ca să devină cineva, să scape de munca grea de la coada oii. Ambele variante fac parte din istoria recentă a oieritului românesc şi definesc, cum e mai rău, prezentul breslei.Nici azi oierii nu sunt mai bine văzuţi de stat, şi nici tineretul nu mai dă buzna la oi. “Transhumanţa” ciobanilor către o viaţă mai comodă, combinată cu dezinteresul statului, în ultimii 20 de ani, pentru zootehnia autohtonă au făcut ca oieritul, ramura cea mai dificilă a creşterii animalelor, să fie practicat mai degrabă din hobby, decât pe baze profitabile. Sunt şapte milioane de oi în România, iar crescătorii lor sunt împărţiţi, ca într-o Mioriţă modernă, în trei federaţii, una mai bătăioasă ca alta. Pentru că nu prea se înţeleg între ele, sunt foarte uşor de manipulat de la Bucureşti, unde deşi merg împreună nu fac nicio brânză. Ultima constituită este Federaţia Oierilor de Munte, şi luptă pentru drepturile crescătorilor din zonele cu handicap natural, adică acea ramură a oieritului care se confruntă cu cele mai vitrege condiţii climaterice şi de relief, dar scoate – zic bacii - cea mai bună brânză din cea mai ecologică oaie. Despre ei şi despre mândrele lor cornute vă vom povesti în aceste zile, atât cât am înţeles noi, şi cât ne-au lăsat ei să pricepem din viaţa la stână.Omul care cosea cojoace “Alain Delon”Nu mai poartă blana până-n pământ, cuşma de miel, nici pantalonii de lână ţesuţi în casă, chimir, pieptar, cămaşă sau opinci din piele groasă. Nu le mai cântă doine mioarelor, nici oile nu mai au cu ei “dialoguri” filosofice despre viaţă şi moarte. Ciobanii plimbă turmele pe dealuri îmbrăcaţi în geci de fâş, cu cizme din cauciuc şi pe cap vreun fes luat din târg. Ciomagul împarte de multe ori aceeaşi mână bătătorită, cu telefonul mobil. Măgarul nu mai poartă samarul pentru că şi-a pierdut şi el rolul de portbagaj pentru cioban. Acum oierii care-l mai au în turmă îi spun ori “Mergedes” ori “Ateveu”, făcând mişto mai ales de ei înşişi decât de bietul măgar. “Standardul ocupaţional” din bătrâni spune că ăl mai priceput cioban e ăla care face oile să-l urmeze dintr-o fluierătură, să meargă “coardă” în jurul lui, adică să facă două flancuri de-a dreapta şi de-a stânga ciobanului, şi să nu-i iasă din pas. Aşa povesteşte Sergiu din Bran, oier din tată în fiu, care acum creşte doar ca hobby 16 oi în grajdul din spatele casei. Pe vremea lui Ceauşescu, Sergiu nu mai prididea cu cusutul cojoacelor “Alain Delon” care isterizaseră România. “Primeam pieile şi comanda acuma, şi reuşeam să dăm cojocul şi peste un an, aşa de multe comenzi aveam. Coseam non stop cu soţia, când mă odihneam eu cosea ea şi invers. Acuma nu numai că nu se mai poartă cojoacele, dar nu mai cumpără nimeni nici pielea, nici lâna”, conchide nostalgic Sergiu, învârtind în mâinile muncite o căciulă care pare făcută din piele de oaie.Bunicul lui a crescut oi, tatăl a făcut la fel. Au avut turme mari, au rămas fără ele şi fără statutul respectat de oier pe care l-au schimbat cu ăla de chiabur. Pentru că nu ştiau cum altfel să trăiască, au continuat să crească oi şi în comunism, fiind într-un perpetuu joc de-a oaia şi lupul cu miliţia sau cu secretarii de partid. Din toate au rămas doar pozele decolorate de timp, din care zâmbesc reţinut nişte ciobani de modă veche, înconjuraţi de oile lor. Sergiu a încercat, după 1989, să le ducă turma mai departe, din dragoste pentru animale. A eşuat de câteva ori, s-a angajat în fabrică, a rămas şomer, a încercat iar să revină la oi. Şi acum gândul îi e la o turmă mică, dacă ar fi şi familia de acord. “Viaţa la oi e viaţă vitregă. Nu ai sărbători, nu ai concediu, de dimineaţă până noaptea stai tot pe lângă ele. Iar copiii noştri au zis că ei vor să-şi trăiască viaţa, nu vor să crească oi”, conchide pe scurt, ultima sută de ani din oierit, Lenuţa, soţia lui Sergiu.EXPLICAŢIILE UNUI SUPRAVIEŢUITORDiferenţa dintre 100 şi 200 de oi, pe parte economicăPe parte economică (un termen consacrat de cel mai cunoscut cioban al ţării), Sergiu spune aşa: “dacă ai 100 de oi le ţii tu pe ele, dacă ai de la 200 în sus te ţin ele pe tine. Ce am eu e o picătură, faţă de un robinet”.Tot pe parte economică, dar dinspre robinet, face socoteala şi Eugen Gonţea, proprietarul unei ferme cu 700 de oi şi câteva zeci de vaci în împrejurimile Braşovului. Gonţea, care e şi preşedintele Federaţiei Oierilor de Munte, e un bărbat zdravăn, cu trăsături ce-l recomandă dintr-o mie, mâini mari şi un zâmbet larg şi dezarmant ori de câte ori îi sună telefonul. Motivul stă în melodia năzdrăvanului de aparat, cântată de Dinu Sălăjan: “Omule tânăr cât eşti, măi, nu ştii să te preţuieşti, măi, umbli într-una după bani, parc-ai trăi o sută de ani, măi….”. “E melodia mea de suflet”, zice Gonţea privind tandru telefonul, după care trece la cifre: “O oaie într-un an costă mai bine de 100 de dolari, cam 360 de lei a costat anul trecut. De pe urma ei scoţi aşa: mielul, maxim 100-150 de lei, 4 kg de burduf (brânză) sau 4 kg de telemea, tot cam 150 de lei, şi aşa se fac 300 de lei.Lâna este fără valoare, nimeni n-o mai procesează, toată lumea se îmbracă sintetic. Şi afară e aceeaşi treabă, chinezăriile au cuprins toată Europa. Deci am un deficit de 50-60 de lei pe oaie în zona montană. Subvenţia de la stat e de 44 de lei pe cap de oaie. Dacă scad subvenţia tot rămân cu deficit”. AFACEREDe ce a cumpărat un austriac pământ în CarpaţiGonţea e inginer mecanic. Tatăl lui, oier, l-a încurajat să-si depăşească condiţia. A fost şef de autobază înainte de 1989, dar de ruşinea satului a dus gospodăria tatălui mai departe, când bătrânul a murit. “Zicea fratele meu că ne râde satul dacă lăsăm animalele. Dar n-aş fi zis niciodată că o să ajung să cresc oi”.S-a mai împotrivit o vreme, după ’89, când a ajuns la muncă şi prin Germania, dar tot la oi s-a întors. “Am muncit şi ca salahor în Germania, pe şantier. Cu banii am cumpărat jumătate din pământul pe care-l am acum, 50 de ha, dar tot nu e suficient.  Mie îmi trebuie aproape 300 de ha pentru câte oi am, aşa că închiriez”.Închirierea terenului nu e profitabilă, deşi statul acordă subvenţii pentru întreţinerea păşunilor. Subvenţiile (20% de la bugetul naţional şi 70% de la UE) ajung, însă, la proprietarii terenurilor, nu la cei care le exploatează şi întreţin, cum ar fi normal.“De exemplu eu închiriez teren de la un austriac care a cumpărat în România vreo 600 de ha de pământ. Are în Ticuş (pe lângă Braşov – n.r.) vreo 400 de ha. I-am dat un milion de lei pe hectar anul trecut. Dar el a luat subvenţia, vreo 120 de euro pe hectar. El nu face nimic pe teren, mi-l închiriază mie. Eu îl păşunez, îl târlesc (îl îngraşă cu căcăreze de oaie – n.r.). Austriacul l-a cumpărat cu 14 milioane de lei hectarul anul trecut. Acum a mai luat şi de la unii din Făgăraş vreo sută de hectare. UE îi dă 120 de euro pe hectar, mai ia şi de la noi un milion chirie, şi bagă banii în buzunar. Statul ar trebui să intervină să încaseze subvenţia utilizatorul, crescătorul”, zice Gonţea.Citiţi mâine care e diferenţa între cioban şi oier şi de ce nu mai vor tinerii să se facă ciobani.




Alte articole din categoria: Reportaj

evz.ro
libertatea.ro
rtv.net
wowbiz.ro
b1.ro
cancan.ro
ziare.com
unica.ro
fanatik.ro
dcnews.ro

LASA UN COMENTARIU

Caractere ramase: 1000

CITEŞTE Şi
FACEBOOK
evz.ro
loading...