Articolul Dvs. de ieri, chiar din titlu, afirmă că Vladimir Bulat, consilier în cadrul Direcției pentru Cultură a Municipiului București, a avizat exportarea unui Nicolae Grigorescu în valoare de 250 mii euro. Și prezintă acest export al unui tablou important de Nicolae Grigorescu drept un lucru suspect, potențial nepermis, la adresa "patrimoniului".

Or, ce nu lămurește articolul Dvs. este că acest important tablou de Nicolae Grigorescu a făcut obiectul a două exporturi temporare, în vederea participării la două expoziții internaționale (iar nu exporturi definitive, urmare a unei vânzări). 

Prima dintre expoziții a fost organizată în iunie 2012, succesiv, la Hotelul Leogrand din Chișinău (cea mai elegantă sală de evenimente din Chișinău), iar apoi la Palatul Republicii din Chișinău, sediul Parlamentului basarabean, la evenimentul de artă românească făcându-ne onoarea să participe atât Președintele Republicii Moldova și întreg Consiliul de Miniștri, parlamentari, cât și întreaga intelectualitate basarabeană. Cca 2000 de persoane la un vernisaj de artă românească, probabil mai mult decât se poate mândri oricare dintre muzeele de artă locale.

Cea de-a doua expunere a operei s-a petrecut pe întreg parcursul unui an (2012-2013), în sala principală a Muzeului Național de Artă din Republica Moldova, în regim de împrumut muzeal. Mii de basarabeni au vizitat anume Muzeul Național de Artă pentru a o admira și pentru a întâlni cel mai celebru pictor român.

De luat notă ca Muzeul Național de Artă al Republicii Moldova nu deține în expunere, nici în patrimoniu, altă lucrare de Nicolae Grigorescu, expunerea acestei capodopere reprezentând pentru muzeu un moment unic.

Credem că această acțiune de a expune arta romanească în Republica Moldova, inclusiv în regim de împrumut muzeal către Muzeul Național al acesteia, ar trebui lăudată, încurajată, nu criticată. Și mai credem că rolul de promovare a culturii românești peste granițe, cu semnificație specială în zonele locuite de români, s-ar cuveni să fie manifestat de statul român, prin instituțiile sale culturale. În cazul de față însă, inițiativa a apartinut colecționarului privat ce o deținea în proprietate și Casei Artmark, operator cultural privat, sensibilizați de solicitarea, ce am considerat-o profund culturală și patriotică, a Muzeului Național de Artă al Moldovei. 

Și mai credem de asemenea că autoritățile culturale românești s-ar cuveni să facă o donație de artă românească importantă către instituțiile culturale basarabene și că asemenea gest ar fi unul datorat și patriotic, iar nu "suspect".

Opera lui Nicolae Grigorescu s-a înapoiat în România la finalizarea împrumutului muzeal și se află în continuare în proprietatea colecționarului privat român.

Tot articolul Dvs. afirma ca PICCJ " consideră că cele peste 150 de lucrări de artă exportate de Artmark cu ajutorul lui Bulat făceau parte din patrimoniul național".

Vă rugăm să ne dați voie să corectăm această afirmație. Nu avem știință ca PICCJ să considere că aparțin patrimoniului național opere de artă ce nu sunt clasate în categoriile patrimoniului național. 

Or, operele de artă la care Dvs. referiți nu erau clasate în patrimoniul național. Cu câteva excepții. Iar acele excepții au fost exportate temporar, în vederea participării la expoziții precum cele de mai sus, iar nu vândute și exportate definitiv.

Câteva considerații:

Ne dorim ca arta românească și - mai larg - cultura românească să fie cunoscute, admirate, respectate și în afara României. Să demonstrăm Europei și lumii și excelență și geniu, nu doar sărăcie, subcultură, înapoiere. Cunoaștem - și teoretizăm deseori - cu toții, precedentele Brâncuși, Brauner, Ionesco, Cioran etc. consacrați în afara țării, nu înăuntru, finalmente nostrificați de alte culturi. Simțim că Grigorescu, Andreescu, Tonitza, Pallady etc. sunt artiști mari, de talie internațională, dar știm că nu sunt cunoscuți în Europa și în lume la potențialul valorii lor, pentru că arta lor nu a circulat, nu a fost expusă, nu a intrat în patrimoniile muzeelor și colecțiilor private din lumea largă.

Este motivul pentru care instituțiile culturale românești organizează, când au buget, expoziții de artă românească în afara graniței. Este motivul pentru care a apărut - și am constituit și resimțit cu toții în relație cu el mize legate de suflet - Institutul Cultural Român - uneori mai activ, alteori mai birocratic, având drept principal rol promovarea culturii românești, inclusiv artele, în afara țării. 

Este totodată motivul pentru care legea românească (chiar dacă, învechită, din păcate nu încurajează exportul de cultură românească), totuși îl permite, ca regulă.

Stabilește însă o excepție: bunurile clasate, de Comisia Națională a Muzeelor și Colecțiilor, prin ordin al Ministrului Culturii, în patrimoniul cultural național. Acestea pot fi exportate numai temporar.

Tablourile enumerate de Dvs. sunt fie clasate - și atunci exportul a fost temporar, în vederea organizării de expoziții, precum cele de mai sus - fie neclasate, iar atunci au putut fi exportate definitiv, să intre în colecția unor muzee sau colecționari privați străini.

Pentru ca o operă de artă să fie clasată, aceasta trebuie să fie clasabilă. Clasabilitatea o stabilește legea patrimoniului. Pentru simplificare, clasabile sunt acele opere de artă vechi, unice, importante, realizate de o mână de artiști esențiali pentru spiritualitatea românească. Operele de artă contemporană (nu înseamnă artiști în viață, ci 50 de ani de la moartea artistului) nu sunt clasabile. Or, cu câteva excepții, operele de artă enumerate de Dvs. sunt pur și simplu artă contemporană (Cădere, Ciucurencu, Câlția, Năpăruș, Musceleanu, Țipoia, Popescu-Negreni etc.), așadar neclasabile. Nu sunt și nu au cum fi "patrimoniu național".

Încă o lămurire: propunerile de clasare se fac de către experți, către Direcția pentru Cultură, ce le înaintează Ministerului Culturii, ce le supune dezbaterii Comisiei Naționale (a Muzeelor și Colecțiilor), ce propun clasarea către Ministrul Culturii, care o decide prin ordin. 

Veți remarca, parcurgând lista de clasări a Ministerului (CIMEC), că muzeele însele au propus clasarea (în patrimoniul național cultural) pentru sub 5% din patrimoniul lor de artă clasabilă (veche, unică etc.). Acest procent ne face să înțelegem realitatea la care referă legea patrimoniului - doar un crâmpei din patrimoniul muzeal de artă clasică se cuvine, în opinia de specialitate a experților, angajați ai muzeelor, clasat în "patrimoniul cultural național". 

Astfel că veți remarca că nu toate lucrările de Grigorescu, Tonitza, Petrașcu, Brauner etc. sunt clasate, ci, dimpotrivă, un foarte mic procent. Și nu este o eroare a experților muzeelor. Este doar realitatea. Nu toate operele de artă aparținân acestor artiști îndeplinesc criteriile de clasare. Clasare este sinonim cu excelență, nu cu vechime. (Din fericire. Altminteri, toată arta românească de calitate s-ar înmormânta, mineraliza în depozitele muzeelor, pentru totdeauna. Iar noi am continua să ne plângem că geniul artistic românesc nu este cunoscut de străini.)

Și încă o lămurire, finală: propunerile de clasare se fac de către experți atestați de Ministerul Culturii, specializați. În cazul de față, de export de tablouri de artă românească, de către experți specializați în opera acelor artiști. VB nu s-a aflat vreodată printre aceștia, pentru simplul motiv că dânsul nu este specializat în pictură românească de sec. XIX-XX, ci în obiecte de cult sec. XVIII-XIX. Certificatele de vânzare ale picturilor exportate lămuresc acest aspect: specifică numele expertului atestat al ministerului care a expertizat, în linie cu domeniul său atestat de expertiză, pictura cu pricina. Alți experți, în pictură, iar nu domnul VB.

De asemenea articolul Dvs. afirmă că Vladimir Bulat, consilier al Direcției pentru Cultură, "a fost plătit, din 2012, chiar de Artmark pentru activități de „expertiză”, cu 13.360 de lei. Această sumă nu a fost trecută de Bulat în declarația de avere".

Da, domnul Vladimir Bulat a fost plătit pentru activități de expertiză. De icoane și obiecte de cult sec. XVIII-XIX. Ce au făcut obiectul altor 3 licitații, în ultimii ani: de "Artă Religioasă", respectiv de "Valori Tradiționale". E altceva, nu-i așa?

Dacă lucrul ce vă pare nelalocul lui este că am contractat drept expert în artă religioasă o persoană care lucra la Direcția Culturală București - nici aici răspunsul nu este complicat. TOȚI experții - ori 95% dintre aceștia, pentru că unii sunt la pensie - sunt încadrați în muncă la instituții publice cu atribuții în domeniul culturii: minister, muzee, direcții culturale, Institutul de Istoria Artei, Institutul National pentru Patrimoniu etc.; unde să lucreze altminteri? La CEC? la CFR?

Calitatea de expert în artă, atestat de Ministerul Culturii, nu este o meserie; este o calificare, o "pricepere". Ministerul Culturii le acordă atestatul, prin Comisia Națională a Muzeelor și Colecțiilor, pentru că au dezvoltat o cunoaștere excelentă a unui anume artist, a unei anume școli, perioade, stilistici etc. Calificativ ce este distinct de faptul că au un contract de muncă cu o instituție publică, evident, culturală. De altminteri lista experților, CIMEC, care este publică, arată la care instituție publică culturală este încadrat în muncă fiecare dintre experții atestați.

Ei bine, exact la fel precum muzeele, și operatorii culturali care desfășoară operațiuni de comerț cu artă trebuie să apeleze la acești experți atestați de Minister pentru a constata autenticitatea operelor de artă, respectiv pentru propunerile de clasare. Iar experții atestați pe care galeriile îi apelează (totodată angajați ai altor instituții culturale) apreciază în ce măsură anumite obiecte de artă puse în vânzare îndeplinesc criteriile de clasare și alcătuiesc o propunere de clasare și un raport de expertiză în consecință.

Este așadar nu o consecință de sistem, ci însuși sistemul, legea. 

Sigur că legea, sistemul, pot fi îmbunătățite. Ar fi de dorit, gândim noi, ca îmbunătățirea să fie realizată în sensul liberalizării circulației tuturor operelor de artă românească, CU PRECĂDERE cea importantă, de maestru, de impact, în toate țările lumii. Căci deocamdată un străin poate cumpăra din România și exporta doar arta nesemnificativă; care, ne temem, va impresiona doar nesemnificativ. Este greu să pari deștept dacă nu deschizi gura, este greu să vadă lumea că ești frumos dacă nu te arăți. Poate că este momentul unei schimbări, strategice, dacă vrem să fim luați în seamă. Ar fi oare rău ca lucrări importante de artă românească să fie donate marilor muzee ale lumii? Să poată fi achiziționate și expuse de marii colecționari ai lumii? Noi credem că nu, credem că promovarea artei românești ar aduce un serviciu promovării valorilor României în lume.

Cu luni de zile în urmă presa și toată România se minunau și tratau cu respect faptul că Adrian Ghenie, artist român de numai 38 de ani, a depășit un milion de euro într-o licitație a celebrei case londoneze Christie's; iar apoi, la câteva luni distanță, că l-a depășit din nou; erau mândre de faptul că Adrian Ghenie a fost senzația Bienalei de la Veneția 2015; că se vorbește despre el ca despre una dintre revelațiile artistice ale noului mileniu; că a depășit valorile de licitație ale tuturor Grigoreștilor, Luchienilor, Amanilor etc.

Ce părere aveți, să tratăm drept "suspectă" și exportarea lui Ghenie?  Sau să îngăduim geniului cultural românesc să circule în lume, pare-se cu rezultate care ne onorează?  Sau să ne dorim ca Grigorescu să fi devenit, la vremea sa, "diasporă", pentru a putea ajunge cunoscut în lume?

  ALEXANDRU BÂLDEA, ARTMARK