Steve Vai: „Joe Satriani era doar un puşti din cartierul meu” | VIDEO

EVZ: Ţi-ai început cariera alături de marele chitarist Frank Zappa… Cum îţi aminteşti de acea perioadă din viaţa ta?
Steve Vai: Eram foarte tânăr, aveam doar 18 ani când am început să transcriu muzică pentru Frank. Peste doi ani m-am alăturat formaţiei lui, îţi poti imagina, eu la 20 de ani, mergând în turnee cu Frank Zappa? Era înfricoşător, dar Frank a fost întotdeauna fantastic, iar eu am încercat să ţin pasul cu el. Nu prea mă interesa ce se întâmpla în jurul meu, eram preocupat doar de muzică, voiam să învăţ şi să cânt. Abia mai târziu am început să mă uit înapoi şi mi-am dat seama ce experienţă fantastică a fost tot ce am trăit, dar şi ce am învăţat. De fapt, am învăţat mai mult uitându-mă înapoi decât atunci. Atunci eram doar un puşti care cânta la chitară în dormitorul lui şi, dintr-o dată, m-am trezit făcând turnee cu Frank Zappa.

Frank Zappa a spus, la un moment dat, că poţi cânta la chitară părţi muzicale imposibile…
Uneori Frank scria muzică ce nu putea fi cântată la chitară. Chitara este un instrument ciudat, trebuie să îţi dai seama cum să alegi notele. La pian, totul este foarte simplu, notele sar şi se aranjează uşor. La chitară, însă, nu e acelaşi lucru, e mult mai greu. Eu mi-am dat seama cum să iau această muzică, care se poate cânta uşor la pian, şi s-o aranjez mai încet la început şi, apoi, din ce în ce mai repede. Nu e o operaţie pe creier, oricine care ar avea răbdare ar putea s-o facă. Şi aşa am ajuns să cânt aceste părţi muzicale, cu răbdare şi disciplină, am stat şi am încercat până mi-a ieşit bine.

Înainte de a te întâlni cu Frank Zappa ai luat lecţii de chitară cu renumitul Joe Satriani…
Eu şi Joe am trăit împreună în acelaşi oraş. Îmi amintesc că era doar un puşti din cartierul meu, cu patru ani mai mare decât mine. Joe era profesor de chitară, iar eu iubeam chitara, aveam 13 ani şi aveam o chitară, care pentru mine era cel mai frumos lucru pe care îl văzusem vreodată, dar nu voiam ca cineva să ştie că eu aş cânta la chitară, pentru că eram prea timid şi îmi era ruşine.

De ce îţi era ruşine?
Pentru că în oraşul meu, dacă cântai la chitară se credea că eşti foarte cool. Dar eu nu mă consideram şi nu mă simţeam aşa şi nu voiam ca oamenii să spună: “O, doamne cântă la chitară, crede că e cool”. Aveam numai 13 ani, cred că era normal la vârsta aia. Îmi plăcea să cânt şi o făceam tot timpul. M-am dus să iau lecţii de la Joe, care au fost foarte importante pentru mine. Joe era un om grozav, cânta tot timpul, iar cel mai important lucru pe care l-am învăţat de la el a fost că ori de câte ori punea mâna pe un instrument scotea la iveală un sunet muzical minunat, orice cânta suna a muzică. Nu era vorba de corzi şi note, ci de o atitudine muzicală completă vizavi de ceea ce cânta, lucru care pe mine m-a marcat. Exersam tot timpul şi, în sfârşit, când am ajuns la liceu şi m-am alăturat unei formaţii. Atunci mi-am dat seama că într-adevăr eram cool.

De-a lungul carierei ai scos pe piaţă peste 15 materiale discografice. Care dintre ele este favoritul tău?
Cred că pentru cei mai mulţi artişti fiecare album înseamnă ceva la un moment dat… e greu să spun care dintre albumele mele îmi este cel mai apropiat, pentru că fiecare dintre ele are ceva special pentru mine. Dar dacă mi-aş imagina că un anume material este deosebit, altcineva ar veni să spună că pentru el alt material este deosebit. Printre albumele mele preferate se numără “Alien Love Secrets”, care cred că înseamnă unul dintre cele mai bune momente pe care le-am avut, apoi “Fire Garden”, care e într-adevăr minunat, îmi place întotdeauna să ascult acel album, apoi mai e “Ultra Zone”, dar şi un cântec care se numeşte “Uuuu”. Probabil că unul dintre discurile mele preferate este “Sound Theories”, care este un dublu CD live, pe care l-am înregistrat împreună cu orchestra Metropole din Olanda în anii 2004-2005. Este un disc dedicat în întregime părţii de compoziţie muzicală, nu conţine nici un sunet de chitară.

Spuneai la un moment dat că te consideri mai mult un compozitor decât un chitarist…
Compunerea cântecelor a fost întotdeuna un lucru foarte natural pentru mine. Când eram numai un băieţel şi vedeam note muzicale, mă entuziasmam foarte tare şi îmi plăcea să le desenez. În momentul în care m-am aşezat în faţa unui pian aveam patru ani. Am apăsat pe o clapă şi mi-am dat seama că dacă mă duc într-o parte notele cresc, iar dacă mă duc în partea opusă descresc… iar muzica a devenit foarte clară şi foarte simplă pentru mine. Dintr-o dată mi-am dat seama că tot ce auzeam, vedeam cu ochii minţii. În liceu, înainte să încep să cânt la chitară, compuneam cântece.

Un talent unic…
O mare parte din muzica mea se referă la compoziţie, pot să văd muzica cu ochii minţii şi să o compun pentru orice instrument. Nu este un talent unic, este un talent pe care îl are fiecare compozitor, dar mie mi-a plăcut întotdeauna chitara. Am fost adolescent în anii ’70 şi îmi plăcea muzica rock, ascultam Led Zeppelin, Jimi Hendrix, Queen. Când am început să cânt la chitară a fost greu pentru mine, a trebuit să muncesc mult şi am făcut-o. Mereu spun că oricine ar fi muncit la fel de mult ca şi mine la chitară, ar fi probabil un muzician mult mai profesionist decât mine. Am muncit mult pentru că nu era ceva natural pentru mine. A devenit însă natural. De exemplu, eu nu pot să cânt la nici un alt instrument, pot să scriu muzică pentru orice instrument, pot să compun pentru cei mai mari pianişti din lume, dar nu ştiu să cânt nici măcar un cântec de-al formaţiei Beatles, îl văd în cap, dar nu pot să-l cânt. Şi de-asta, probabil că sunt mai mult compozitor decât chitarist!

Presupun că ai o viaţă foarte ocupată…mai ai timp şi pentru tine?
Sigur că da, sunt ocupat tot timpul, dar ca artist trebuie să îţi dai seama cum îţi organizezi timpul. Am o familie, sunt cu aceaşi femeie de 30 de ani şi împreună avem doi băieţi care merg la facultate şi mereu este timp pentru familie, pentru prieteni, pentru mine.

Pe scena Cerbului ai primit un premiu special pentru întreaga carieră…
Nu-i rău pentru un om de 49 de ani (râde). Este o onoare incredibilă, de multe ori lăsăm capul în jos şi muncim, muncim şi ne luptăm, ne dăm toată silinţa, iar apoi când cineva te bate pe umăr, îi zici să te lase în pace că eşti ocupat, după care te bate din nou şi când ridici capul îţi spun: “Ştii, te descurci bine”. Ăsta e un lucru frumos şi despre asta este vorba.

PROIECT

Steve pregăteşte un nou turneu

La sfârşitul lunii septembrie vei lansa un DVD, numit “Where the Wild Things Are”…
Ultimul meu disc a fost “Sound Theories”, pe care l-am făcut împreună cu orchestra Metropole şi tocmai de aceea nu am fost plecat cu el în turneu, iar acum am vrut să merg într-un turneu şi să cânt muzică rock, aşa că am pus cap la cap un show care reflectă lucrurile pe care eu le cred interesante. Când pregătesc un spectacol mă gândesc întotdeauna cum ar arăta pentru persoana care îl priveşte din public, dacă eu aş fi în public mi-ar plăcea să văd pe scenă muzicieni extraordinari, muzicieni care m-ar da pe spate, dar, pe de altă parte nu vreau să plictisesc publicul cu un intelect muzical, vreau să fie interesant şi muzical şi vizual, pentru asta îmi schimb hainele de trei ori pe parcursul show-ului. Vreau ca oamenii care vin acolo să se simtă bine, iar spectacolul meu asupra lor şi atunci când pleacă să se simtă mai “grei”, mai înţelepţi. Viaţa poate fi foarte grea şi sunt multe lucruri îin lumea exterioară cu care trebuie să ne confruntăm, cu toţii avem probleme, poveşti, şi ca entertainer (om de divertisment) cred că e responsabilitatea mea ca oamenii care vin la concertele mele să pună toate aceste lucruri deoparte şi să devină o parte a familiei pe care o creăm pe scenă. Nu vreau să bat lumea la cap cu cât de nefericit sunt eu, de fapt nu sunt nefericit, iubesc viaţa şi lumea şi asta vreau să transmit prin spectacolele mele.