Două decenii au sărit peste "Zidul Ruşinii"

EVZ: La două decenii distanţă de la evenimentele care au provocat căderea Zidului Berlinului, continuăm să ne uităm la imaginile acelui noiembrie 1989, cu un amestec de admiraţie şi confuzie. Vă propun un scurt exerciţiu de imaginaţie: dacă aţi fi fost un cetăţean german, ce v-ar fi motivat să ieşiţi în stradă după decenii de tăcere?
Vladimir Tismăneanu: Mă ocupam în acea perioadă de Germania de Est. Cred că în 1986 am publicat în revista “Problems of Communism” un articol intitulat “Nascent Civil Society in the GDR” în care examinam mişcările pacifiste independente din acea ţară – o fostă zonă sovietică de ocupaţie devenită “stat socialist” la ordinul şi cu protecţia lui Stalin, în 1949. Protestele din RDG au început, de fapt, odată cu insurecţia muncitorească de la Berlin din iunie 1953. Au continuat prin direcţia revizionistă marxistă, prin baladele anti-totalitare ale lui Wolf Biermann, prin cei care încercau să sară peste ‘Zidul Ruşinii’. Deci nu a fost vorba de o lungă hibernare, lipsită de suflul contestaţiei. Au existat, nu puţini, clerici care au susţinut tendinţele protestatare. Între aceştia, chiar tatăl Angelei Merkel.

Aş fi ieşit în stradă, ca atâţia intelectuali mai mult sau mai puţin tineri, în numele libertăţii, al drepturilor omului, al demnităţii civice. Ştiu precis că aceste valori l-au motivat, de pildă, pe Kurt Masur, celebrul dirijor al lui Gewandhaus din Leipzig, care s-a asociat protestatarilor grupaţi la Biserica Sf. Nicolai. Cred că merită reamintit faptul că una dintre primele demonstraţii anti-regim a avut loc în ianaurie 1989, când tinerii din Berlinul de Est au invocat cuvintele faimoase ale Rosei Luxemburg din “Critică a revoluţiei ruse”: “Libertatea este întodeauna libertatea celui care gândeşte altfel”. Deşi se pretindeau marxişti, liderii est-germani detestau spontaneitatea glorificată în scrierile celei numite “rote Rosa” – Rosa roşie.

Să nu uităm totuşi: în octombrie 1989, Republica Democrată Germană aniversa 40 de ani de existenţă, etalându-şi cu fast întreaga glorie ideologică. Berlinul de Est încă ocupa scena istoriei, iar Erich Honecker zâmbea triumfal camerelor de fotografiat. Putem explica, cu adevărat, ce s-a întâmplat, din moment ce, în decurs de o lună, edificiul comunist s-a prăbuşit precum un castel de nisip?
Edificiul era unul iluzoriu, o amăgire propagandistică, o ficţiune ideologică. RDG nu a fost niciodată ceea ce pretindea constituţia scrisă în perioada lui Walter Ulbricht: “primul stat german al muncitorilor şi ţăranilor”. Era o dictatură poliţistă, mai eficientă poate decât cele din România ori Polonia, dar făcând parte din aceleaşi gen politic, anume cel totalitar. Semnalele de la Moscova, după venirea la conducerea PCUS a lui Mihail Gorbaciov în martie 1985, erau lipsite de ambiguitate: venise momentul unor schimbări radicale. Liderii din RDG au înţeles rapid ce riscuri îi pândesc şi au făcut tot posibilul pentru a amortiza efectele politicii de glasnost (deschidere intelectuală, discuţie liberă a trecutului stalinist).

Pe parcursul anilor 1988-1989, mişcările independente din RDG au pus sub semnul întrebării pseudo-legitimitatea regimului şi au propus, în chip practic, reabilitarea noţiunii de cetăţean. “Revoluţia blândă” din RDG a respins din capul locului violenţa, spiritul apocaliptic, radicalismul nesăbuit. Iniţial, demonstranţii au scandat “Noi suntem poporul”. După căderea Zidului, lozinca principală a fost “Suntem un popor”. Reunificarea Germaniei a fost una din consecinţele cele mai palpabile ale revoluţiilor din 1989. Prin ea s-a deschis calea către unificarea Europei.

Nu pare însă totul prea simplu astăzi? Sigur, căderea Zidului, cu toate incertitudinile sale, a fost un succes. Dar tindem să vedem întregul proces al prăbuşirii comunismelor ca pe unul natural şi previzibil. Cât de adevărată este o asemenea perspectivă? Ar fi căzut oricum şi în orice circumstanţe edificiul totalitar?
Dacă am învăţat ceva în aceste decenii, de când mă ocup de ceea ce Hannah Arendt a numit “furtunile ideologice ale secolului XX”, este că nu există determinisme inexorabile în istorie, că politica este un spaţiu al voinţei umane – condiţionată, dar şi favorizata până la un punct de ceea ce numim structuri de oportunitate – , că subiectivitatea creează situaţii imprevizibile şi insolite, că nici un fenomen istoric nu este rezultatul unei mono-cauzalităţi şi că asemenea cezuri precum revoluţiile din 1989 au consecinţe, moşteniri, efecte pe care actorii istorici nu au cum să le anticipeze cu precizie.

După căderea Zidului, aşa-numitele “ciocănitori” au apărut. Zeci de mii de germani au oferit impresia, în acele zile, că istoria poate fi demontată şi luată acasă. Cum arată istoria aceasta ciudată şi efervescentă prin ochii profesorului Tismăneanu? Cum arăta atunci?
Istoria ne urmăreşte, este o prezenţă la fel de inevitabilă precum umbra pentru călător. Putem pretinde că închidem ochii, istoria este acolo, ca şi trecutul nostru de familie, de prietenii, de iubiri. Reîntoarcerea istoriei s-a petrecut rapid, infirmând profeţiile despre un fel de intrare într-o lume a calmului desăvârşit, a reconcilierii raţiunii cu politica, naţională şi globală. Au răsărit noi utopii, înrădăcinate în pulsiuni şi nostalgii mult timp refulate. Au intrat în scenă nu doar gânditori liberali, foşti disidenţi, susţinători ai proiectului Luminilor, ci şi personaje tenebroase, demagogi iresponsabili, maniacii purificării etnice.

Să nu uităm că, tot în 1989, s-a petrecut ascensiunea lui Slobodan Miloşevici la conducerea Uniunii Comuniştilor din Serbia. Pseudo-transfigurarea lui Ion Iliescu spune mult despre capacitatea de supravieţuire a nomenklaturilor comuniste. Ceea ce vreau să accentuez este faptul că anul 1989 nu a fost un bloc. De fapt, 1989 a început mai devreme, iar efervescenţa din acel an este inseparabilă de moştenirile crizelor anterioare: Berlin 1953, Poznan 1956, Revoluţia Maghiară, Primăvara de la Praga, Solidaritatea. Dezvolt aceste idei în cartea Anul 1989. Naufragiul utopiei, care va fi lansată pe 28 noiembrie la Târgul “Gaudeamus”, la Humanitas.

De ce scrie Vladimir Tismăneanu despre 1989? Mai ales, pentru cine? Rănile istoriei se închid dacă ne amintim?
Pe 9 noiembrie începe aici, la Washington, o conferinţă internaţională despre 1989, despre cauzele, semnificaţiile, efectele acelui annus mirabilis, ca să folosesc un termen pe care îl datorăm celui care a jucat un rol crucial în prăbuşirea ideocraţiilor comuniste, Papa Ioan Paul al II-lea. Vor fi prezente numeroase personalităţi, prima zi ne vom reuni la Universitatea Maryland, a doua zi, pe 10 noiembrie, la Woodrow Wilson Center. Am organizat această conferinţă cu sprijinul ICR, al Universităţilor Maryland şi Georgetown, al Centrului Wilson şi al ambasadei României la Washington.

Vom discuta exact aceste subiecte: a fost 1989 un moment de resurecţie a istoriei? Care este relaţia dintre prezentul acestor ţări şi trecutul traumatic? Scriu pe acest subiect – avansul, dinamica şi năruirea comunismului – pentru că sunt convins că în absenţa conştiinţei istorice trăim o existenţă vegetativă, lipsită de busolă valorică. Este ceea ce încearcă să obţină cei care obliterează, ocultează, neagă dreptul la neuitare despre care a scris pagini de o dogoritoare actualitate Monica Lovinescu. Rănile rămân deschise dacă sunt ignorate. Amnezia duce la abulie, la paralizie etică. Iar pe un câmp al nesimţirii etice cresc buruienile urii, ale resentimentului, ale patimilor şi furiilor exclusiviste.

O ultimă întrebare, poate cea mai dificilă. Câte “ziduri” credeţi că mai trebuie să cadă pentru ca dilema ‘de ce construiesc oamenii ziduri?’ să nu se mai pună vreodată?
Nu cred că vom ajunge vreodată la finalul irevocabil al utopiilor politice. Există un instinct uman al insatisfacţie în raport cu status quo-ul, ceea ce Hegel a numit conştiinţa nefericită. Immanuel Kant spunea că problema centrală a filosofiei este ce poate spera omul. În acest sens, aş spune că putem spera că învăţăm din experienţele unui trecut însângerat, că ştim astăzi unde duc ideologiile cu pretenţii mântuitoare, că liberalismul nu poate fi o doctrină complezentă, molcomă, lipsită de fiorul unei inevitabile şi perfect motivate anxietăţi.

Liberalismul conservator se află în competiţie cu doctrine care mizează pe mituri, pe profeţii, pe afirmaţii apodictice, pe ritualuri oraculare. Mă îndoiesc aşadar că am intrat în „post-istorie”. Mirajele ideologice nu sunt stinse definitiv. Dar sunt convins că spiritul anului 1989, chemarea libertăţii, a civilităţii şi demnităţii, reprezintă un baraj împotriva acelor forţe care ar dori să clădească noi ziduri.



CITIŢI ŞI:

Berlin 1989: imagini de peste zid | VIDEO

Sărbătoarea Europei reunite