Jurnalistul și publicistul Cristian Tudor Popescu a dedicat un amplu articol filmului care face furori vara aceasta, „Oppenheimer”. Acesta observă că pelicula faimosului regizor Cristopher Nolan, deși nu e o capodoperă, reușește să surprindă egolatria marilor oameni de știință.

Într-o amplă postare publicată pe contul său de Facebook, intitulată „Omul, atomul și daimonul”, jurnalistul și publicistul Cristian Tudor Popescu comentează senzația verii, filmul biografic „Oppenheimer”.

Film clasic, dar steril

În viziunea celebrului jurnalist, deși este foarte clasic ca formă, filmul ratează o versiune memorabilă a biografiei omului de știință J. Robert Oppenheimer, cel care a inventat bomba atomică. „Surprinzător de „clasic” acest Oppenheimer al lui Christopher Nolan. Nicio imagine amețitoare, greu de uitat, cum sunt atâtea în „Inception”, nimic din demența fascinantă a Răului în „The Dark Knight” sau din inventivitatea cinematografică debordantă a lui „Dunkirk”. Imaginarul „Interstellar” rămâne în mine, prin puterea imaginilor și muzicii lui Hans Zimmer, mai real decât realistul „Oppenheimer”. Două treimi din film sunt o turnare conștiincioasă, documentată, a biografiei omului numit „Tatăl Bombei Atomice”. (Cu mici îngroșări care să sară în ochii spectatorului: în tinerețe, Julius Robert Oppenheimer, suferind psihic, „a pus substanțe chimice nocive pe un măr”, încercând să-și otrăvească profesorul. Nolan îl pune să injecteze mărul cu o seringă umplută cu ce trage dintr-o sticluță pe care scrie „Cianură de potasiu”...). Pentru subsemnatul, din pricină că se întâmplă să cunosc istoria facerii bombei atomice din doască-n doască, ușor plictisitoare. Pentru cei mai puțin sau deloc familiarizați cu subiectul, poate fi informativ utilă. Cillian Murphy este foarte bine ales ca înfățișare, seamănă izbitor cu Oppenheimer, dar joacă fără gând în spate, ilustrativ, nu intră în pielea atomistului, n-a sondat personajul în adâncime. Zice pe dinafară replicile științifice ținând de fizica atomică și cuantică, nu s-a înhămat la efortul – mare, ce-i drept – de a le înțelege, pentru ca rolul să capete verosimilitate. (...)

Oppenheimer, strivit de sistem

Filmul devine cu adevărat interesant, apreciază CTP, abia în momentul în care surprinde modul cinic în care cercetătorul de geniu este strivit de un sistem „implacabil”.

„Crește considerabil în tensiune în ultima sa parte – „mitralierea” lui Oppenheimer de către o Comisie anticomunistă, mccarthystă, montată de Strauss. Ceva din nebunia acelor ani `50, care a distrus viețile atâtor americani valoroși, răbufnește prin ecran. Senzația strivirii unui om de către un mecanism „oficial”, pe cât de nedrept, pe atât de implacabil, dincolo de țară și timp, mi-a răscolit amintirile... Un om, dar nu un nevinovat. Oppenheimer n-a fost acuzat de înaltă trădare în favoarea comuniștilor, dar comportamentul său a fost calificat ca nesigur, drept care i s-a ridicat – lui, șeful proiectului atomic Manhattan! – autorizația de securitate. Însă acuzația cea mai gravă o strigă perfidul Strauss când mașinațiile lui încep să fie date în vileag: „Oppenheimer face pe martirul, dar nu-i pasă de cei care au fost omorâți la Hiroshima și Nagasaki, nu-l interesează decât gloria lui personală!”. De fapt, e o problemă morală care îi privește pe toți oamenii de știință performanți. (...) Inși îndrăgostiți de propriul creier. Posedați de un daimon rece. Știa că aceștia, nu bunii samariteni, pot să producă rezultate.

Inventatorul bombei atomice nu a renunțat la porția de glorie

Oppenheimer n-a făcut excepție. Și nu numai el, toți participanții la construirea armei atomice în Los Alamos sau la Chicago, n-ar fi renunțat să-și facă partea lor de istorie, chiar dacă ar fi știut că urmează Hiroshima și Nagasaki. (...) Oppenheimer s-a opus construirii bombei de fuziune, bomba cu hidrogen, de către SUA, dar e greu de spus dacă din considerente pacifiste sau pentru că proiectul nu îi aparținea lui, ci lui Edward Teller și Stan Ulam... Dacă lui Alfred Nobel i s-ar fi spus la ce va fi folosită dinamita, ar fi renunțat s-o inventeze? Și nu numai oamenii de știință. Jurnaliștii, scriitorii, cinematografiștii, fotografii sunt mai interesați să pună un story bun în imagini sau cuvinte, decât de soarta oamenilor din imagini sau din spatele cuvintelor. Un premiu Nobel, un Oscar, un Pulitzer fac mai mult decât viața unui om. Rarissimi umaniști autentici printre savanți și artiști. De fapt, e vorba de miezul omului, al omului „obișnuit”. Pentru că omul este singura ființă vie cu conștiință de sine în timp și spațiu, eul său contează mai mult decât viața, decât moartea, decât lumea întreagă. Și de aici o să ni se și tragă... Pe Oppenheimer nu l-a oprit nici gândul că probabilitatea calculată la Los Alamos, înainte de primul test nuclear real, ca reacția în lanț a neutronilor să nu se mai oprească, să cuprindă atmosfera, să aprindă globul, era foarte mică, dar nu 0.000. A fost nominalizat de 3 ori la Nobel, și nu l-a luat...", conchide cunoscutul publicist în postarea sa.