Marino, turnătorul lui Eliade şi Lovinescu

Documentele arată cum faima lui Marino în Occident a crescut în paralel cu numărul şi durata deplasărilor în străinătate, fructificate din plin de serviciul de informaţii externe.

Din momentul pactizării, aproape în fiecare an Adrian Marino şi-a petrecut câteva luni în ţările vestice, pentru a conferenţia, pentru a-şi lansa cărţi, pentru a studia în marile biblioteci. Printre activităţile „la vedere”, criticul a reuşit să răspundă cu promptitudine şi „necesităţilor operative” ale DIE.

Vizita din fiecare ţară era anunţată în prealabil de centrala de spionaj de la Bucureşti, prin telegrame-fulger, cu instrucţiuni precise date ofiţerilor de legătură de acolo.

„În jurul datei de 10.VI va sosi în Prislop (n.r. - nume codificat pentru Paris), venind din Anglia, profesor doctor docent Adrian Marino (în viitor „Brătescu”), unde va sta circa 30 de zile. (...) Este indicat să i se dea şi alte îndrumări şi să i se preia relatările cele mai interesante din rândurile autohtonilor şi a-l exploata inventiv”, telegrafia DIE la Paris în 1977, înaintea unei deplasări prelungite în străinătate, în şase ţări.

La dispoziţia informatorului

Pentru că prin lege nu se putea acorda mai mult de o viză pe an pentru călătorii din partea aceleiaşi instituţii, centrala de spionaj apela la tot felul de subterfugii pentru a-l menţine pe Marino în zonele de interes operativ.

De exemplu, la finele lui 1978, DIE recurge la sprijinul Consiliului Culturii şi Educaţiei Socialiste pentru a-l putea trimite a doua oară pe „Brătescu” în străinătate, la al doilea Congres de Studii Româneşti, după ce anterior mai fusese plecat din partea Uniunii Scriitorilor.

„Din punct de vedere operativ, cele mai interesate sunt Brigada „E” (care îi are în atenţie pe Keith Hitchins, Sorin Alexandrescu şi Paul Miron) şi Brigada „K”), se motiva în raport.

CĂDEREA ÎN DIZGRAŢIE

Marino i-a căutat pe ofiţeri şi după ce aceştia renunţaseră oficial la el

În 1978, DIE are o tentativă de a-l „restitui” pe informator Securităţii clujene, apreciind că „a fost utilizat în bune condiţiuni cu ocazia deplasărilor sale” şi menţionând că a „început să furnizeze şi în scris unele materiale”.

Rezerve faţă de politica statului

Adrian Marino reapare însă în documentele SIE cu o activitate intensă din 1980 până în 1983. Din 1981, încrederea între cele două părţi începe însă să scârţie şi după o urmărire intensă, în decembrie 1983, se propune abandonarea sursei din cauza „rezervelor serioase şi chiar nemulţumirea cu privire la politica culturală a statului”.

În parcuri şi braserii

Adrian Marino nu a ştiut însă că a fost abandonat, astfel că, ori de câte ori ajungea la Bucureşti, îl contacta pe fostul său ofiţer de legătură.

Pe 4 mai 1985, de pildă, cu o zi înainte de a merge la Viena pentru a primi Premiul Herder, o întâlnire conspirativă a avut loc dis-de-dimineaţă.

„Conform aprobării tovarăşului Bolintineanu, la orele 9.30, m-am întâlnit cu Adrian Marino din Cluj- Napoca. Ora a fost stabilită telefonic (m-a sunat el la 8.00, de la hotelul unde era cazat). Discuţia a durat până la 10.25 şi s-a desfăşurat pe o bancă în Parcul Cişmigiu (în apropierea insulei). Localul era închis”.

În dosar sunt consemnate şi alte întâlniri asemănătoare, „la braseria Turnu, din faţa Sălii Palatului”, sau „în faţa braseriei Capşa”, până în 1986.

„Mircea Eliade a confiat în particular pilotului nostru (n.r. - un alt nume codificat pentru sursa Marino) că ar dori să efectueze o vizită în Ceahlău (n.r. - România) pentru a-şi revedea sora.“,
FILE DE DOSAR, ofiţer de spionaj despre Mircea Eliade