ALIN GAVRELIUC: Am luat examenul?

Dexteritatea si naturaletea cu care a manuit totul ma provoaca. Ma arunc înspre ochii lui. Vreme de cateva clipe, privirile ni se intersecteaza. Bag curand de seama ca cel tulburat sunt eu. Nici o tresarire, nici o emotie nu vibreaza pe fata-i. E inert, senin, tamp. Simt cum explodez. Încerc sa ma stapanesc. Plusez. Ma adresez, aparent calm, întregii asistente: „Daca descoperiti ca din greseala – sau nu – s-a strecurat o alta foaie sub paginile de examen ale vreunuia dintre dvs., va rog acum sa o înlaturati de acolo”.

Pentru cateva secunde ma întorc deliberat cu spatele. Invitatia la „salvare” e atat de flagranta, gandesc eu, ca numai un nesimtit notoriu nu ar reactiona. Reîntors cu fata catre clasa, constat degraba ca mi-am facut iluzii. Studintele copia linistit mai departe. Colegii de alaturi erau la fel de detasati, cufundati în recuperarea (ne)stiintei lor.

Ma echilibrez cu greu, si, dupa ce îl „pic” pe loc, înstiintandu-l ce îl asteapta „conform regulamentului”, îl întreb, totusi, cum a putut, cand a vazut limpede ca l-am „ochit”, sa lase foia tot acolo? Raspunsul lui a venit automat: „Domnule profesor, ati stat prea putin timp întors cu spatele”. Rumoarea mea se întalneste cu uitaturile ratacite ale celor mai multi dintre cei care îi erau în preajma.

Sa nu va imaginati replica de adineauri ca pe un afront asumat. Personajul descris mai sus nu era în stare de înaltimea unei sfidari. Iar colegii sai – multi dintre ei – nu faceau altceva decat sa îsi ascuta simturile, perpelindu-se de apropierea „vanatorului”. Lehamitea care ma cuprinde – mai ales la acele examene, precum cel de azi, în care se aduna „restantierii” – e vecina cu furia sterila a cautatorului de aur în grajdul porcilor.

Necuratia intelectuala cu care ma confrunt, absenta oricarei morale, spiritul gregar, descurcatul cu orice pret si, peste toate, inertia omului „dus de val”, ma îngheata de fiecare data. Veti spune ca tabloul de mai sus e unul marginal si exotic. Ca ar merita mai degraba sa îl tratez cu umor. Simtul umorului l-am pierdut în primii ani de universitate. Caci, în diverse variatiuni, ceea ce am „patit” astazi mi se întampla, mie si confratilor mei, tot mai des.

Se spune ca învatamantul romanesc universitar a ajuns unul de masa. Ca vechiul focar formativ al elitelor a fost convertit într-unul de „întretinere” a viitorilor someri, pentru o piata a muncii în care specializarile pe care absolventii le dobandesc, nu au nici o legatura cu realitatea. Asistam la un cerc vicios pe care nimeni nu vrea sa îl franga. „Noi” „îi tinem” pe „ei”, inclusiv pe cei care nu sunt capabili sa închege coerent o propozitie, iar „ei” „ne tin” pe „noi”.

Toata lumea stie asta, dar nimeni nu o recunoaste transant. Deficitul cronic de resurse alocat educatiei, precum si declinul demografic, transforma munca noastra într-una mereu amenintata de spectrul reducerii posturilor din statele de functii. Golul e suplinit partial de „banii lor” (în contul taxelor pe care le platesc, mereu mai consistente).

Si de aici diluarea exigentei, autocenzura discernamantului, „euforia” supravietuirii. Sigur ca sunt si exceptii. Sigur ca sunt profesori care nu accepta compromisul, precum si studenti remarcabili. Important este însa dozajul lor în corpul sistemului. Or, acestia au devenit minoritari, si într-o tabara, si în cealalta.

Masa critica a ignorantei institutionalizate a fost depasita. De acum, nu ne mai ramane decat sa ascultam sfatul „eliberator”. Sa ne întoarcem cu spatele. La viata, la istorie, la „celalalt”. Si sa întepenim cat mai mult timp asa. În mizeria care se întinde (în noi si din noi), asistati si tot mai singuri, macar ni se va parea ca totul e ok. Ni se va parea ca am luat – examinat si examinator – examenul.