Adulmecand „ceva” ce îmi scapa în prima instanta, ceva adanc, ceva ce era numai „al meu”. Si curand, am aflat: eu mergeam. Eu aveam ceva ce el nu va putea redobândi nicicand. Ceva ce-mi era propriu mereu, rutinier, si care l-ar face pe el nespus de fericit, chiar daca ar redeveni „întreg” numai pentru o clipa. Si mi-am luat seama. Cat de multe astfel de bogatii ascunse ducem cu noi, în nimicnicia ignorantei noastre. Sanatate, timp, sperante, parinti, soti si sotii, prieteni, copii, mai ales copiii, miracolul întalnirii cu ei.
Dar s-au lipit atat de mult de carnea lui „ceea ce suntem”, încat le descoperim numai atunci cand e deja prea tarziu, dupa ce s-au risipit. În locul si micilor si marilor mizerii ale lumii, al „cataclismelor” cotidiene, am înteles ca ar trebui sa reînvatam sa pretuim „ceea ce avem” cu adevarat, firescul relatiei noastre cu noi însine, cu oamenii, ideile si lucrurile. si sa încercam sa ne bucuram, în credinta, de felurimea lumii, alaturi de cei dragi, cat îi mai avem langa noi.
Sa abandonam fuga spre nicaieri si lupta împotriva tuturor, convertind-o salvator în asezarea în viata – la care am uitat sa mai fim prezenti – si în întinderea mainii catre semenul de langa noi. Acum si aici. Craciunul atunci se va naste cu adevarat.
Joi, 27 Decembrie 2007. 0 vizualizări, 6 comentarii, 0 voturi
ALIN GAVRELIUC: Atunci Craciunul se va naste cu adevarat
Deunazi am trait pe o strada laturalnica, în vecinatatea unei biserici, o întamplare stranie.
Eram grabit catre una din destinatiile care deobicei le privim ca urgente, înspre o universitate în care ma asteptau o mana de studenti (ce „sperau” sa nu mai apar în „ultima” saptamana de scoala), alergand într-o Timisoara cenusie si rece, nervos si agitat de „netrebnicia” autobuzului care nu a ajuns la timp. Eram zgribulit si gata sa fac o noua „revolutie”.
Cand, dintr-o data, am simtit o caldura neobisnuita, palpabila, în spate. Ma întorc instantaneu si goana mi se frange degraba. Acolo, la un colt de lume si de timp, dincolo de marile mele „urgente”, statea pe asfaltul înghetat un cersetor, cu picioarele amputate, învelit într-o patura incerta. Am simtit cum ma arde privirea lui. Era intensa, asemenea unei rugi disperate. Era un cersetor „altfel”. Nu îmi cerea nimic. Doar ma privea.
- Recomandă
- Dimensiune text
- Tipareste
- Comenteaza
- Conversie PDF
Trimite pe:
Spune-ţi părerea!
Nici un mesaj postat până acum