ALIN GAVRELIUC: Deindividualizarea la romani

Rolul celor implicati a fost acela de a administra socuri electrice unor complici ai experimentatorului, care erau invatati sa greseasca intr-o sarcina de invatare. S-a constatat ca cei din prima grupa aplicau socuri electrice de intensitate considerabil mai ridicata, pierzandu-se sub anonimat, ceea ce l-a facut pe cercetator sa concluzioneze ca deindividualizarea conduce la comportamente iresponsabile, cu efecte negative asupra retelelor sociale locale.

Dar exista diferente culturale asupra deindividualizarii? Cum s-ar comporta romanii in conditii de anonimat? Cateva studii derulate pe loturi de subiecti in vestul tarii ne sugereaza unele tendinte care ne pot pune pe ganduri, ce urmeaza – sau nu – sa fie validate pe esantioane mai largi.

Merita subliniat faptul ca anonimatul transforma intr-un mod cu totul special participantul roman la experiment. Aici, in termeni relativi, se inregistreaza scoruri mult mai mari ale violentei interpersonale decat in varianta „occidentala”. Insusita in vremea comunismului ca o „resursa” prin care „puteai supravietui”, convertind astfel frustrarea si marginalitatea, ascunderea de „celalalt” conferea omului obisnuit energia interpersonala necesara pentru denunt sau agresiune explicita.

Si cu cat frustrarea sociala era mai pronuntata, cu atat „disponibilitatea” de a „lovi in semenul tau” sporea. Ciudate sunt insa „mostenirile” acestor comportamente deviante, mobilizate acum de tineri care nu s-au socializat in comunism.

De exemplu, atunci cand unui grup de 74 de studenti (de la o facultate… umanista) le-am asigurat anonimatul, mai bine de jumatate dintre acestia (41) au decis sa aplice un soc electric „letal” unor „nevinovati” (medie peste 220 V), „studenti si ei” (desigur, complici in tot acest scenariu foarte realist), pentru ca nu isi aminteau niste asociatii de cuvinte, citite in prealabil o singura data. Cu toate acestea, tinerii „umanisti” au fost la fel de iresponsabili ca si „parintii” lor (cu totii din invatamant, cu o medie varsta de peste 50 de ani, si cu o rata a „violentei extreme” de 33 din 61).

Pana la urma, chiar si limita agresiunii era conventional stabilita (220 V), cvasi-totalitatea fiind mai mult sau mai putin violenti, doar 11 subiecti refuzand transant aplicarea unor socuri electrice. Ce putem intelege din aceasta descriere care poate sa ne para terifianta? Ca, asa cum sustine Zimbardo, personalitatea este un construct situational (deci „ceva” „flexibil”, modelat de context), astfel incat, parafrazandu-l, „suntem cu totii asasini potentiali”? In parte, ori cat de greu ar fi sa ne asumam asta, da.

Exista, insa, societati traumatizate, in care oamenii ce le compun au experimentat atat de frecvent si de profund neputinta, privarea de liberate si marginalizarea simbolica (adica, mai pe romaneste, batjocura la drumul mare!), incat inclina sa transforme aceasta imensa energie negativa in violenta indreptata impotriva celui care, fie si numai pentru o clipa, „ajunge pe mana mea”. Asa „imi imaginez” ca „si eu sunt puternic”, devenind „stapanul vietii mele”. In fapt, cei care „controleaza” la nivelul societatii toata aceasta gramatica a supunerii generalizate nu fac altceva decat sa amenajeze profitabil frica si frustrarea. Inrobind o data in plus.

Astfel, putem intelege de ce denunturile la romani au fost atat de frecvente, de ce violenta mediatica, linsajul intelectual, badarania interpersonala constituie regula si nu exceptia climatului public. Asadar, la noi agresivitatea exteriorizata prin deindividualizare nu este (numai) „din afara noastra” (situationala), ci, mai ales, „din noi”. Si merge dincolo de noi, inspre o istorie in care am uitat – prea  adesea – sa traim ca actori angajati, ci numai ca spectatori aruncati la spectacolul propriei vieti.