ALIN GAVRELIUC: O mare indigestie istorica

Dar bag de seama, curand, ca pentru unii dintre invitati (toti „importanti”) miza nici nu mai conteaza (de aceea nici nu am sa o mai dezvalui). Ci „altceva”. Ce creste pe langa sampania si caviarul rasturnate pe gat în foc automat. Altceva reunit în interogatiile „prietenului prevenitor”. Îl aud sacadat: „Îl vezi pe A, uite-l acolo langa dama aia stramba în negru? Parvenitul ala complexat. Stiai ca e homosexual?” Apoi ma înghionteste complice si îmi îndreapta privirea spre B: „Si-a îngropat nevasta si i-a mancat toti banii”.

Urmeaza C, care „e un pocait gata sa sece într-o noapte un butoi de tamaioasa”, dar si D, care „dupa ce a luat Premiul de excelenta, a fost prins în izmene, recitand sonete în fata nevestei consulului african”. Si ar fi urmat, negresit, tot alfabetul daca nu as fi gasit un pretext energic ca sa întrerup brutal sirul acesta al despuierii întregii asistente. Cum vijelia parea ca trecuse, ma înarmez cu un pahar de apa si încerc sa ma adun într-un colt al încaperii. În noua deschidere panoramica asupra salii, se ivesc tot mai multe mici conglomerate de „preocupati” care se înclina conspirativ catre cel care povesteste.

Si care, vadit, „tinteste”. Iar în aceasta geometrie mobila a barfei, ce se înstapaneste cu nesat peste atmosfera ce se dorea solemna a locului, razbate neputinta de a ne aseza unul alaturi de celalalt pentru un ideal (precum obiectivul proiectului) care e dincolo de noi.

Exhiband vietile celorlati – îndeosebi în derizoriul lor – acesti „nelinistiti”, majoritari în împrejurarea cu pricina, se deposedau de propria lor viata, traind de fapt prin vietile celorlalti. Într-un final, dupa ce „prietenul” a strabatut mai multe grupuri de „prieteni”, se opreste si cumpaneste nedumerit. A uitat ceva. Desi e la capatul opus al încaperii, privirile ni s-au intersectat fulgerat.

Apoi, reintra rutinier în gesticulatia canibalismului simbolic cu cei din preajma, care adulmeca, privindu-ma intermitent. Îmi dau seama curand ca... „ma vorbesc” pe mine. Mestecand orice urma de carne – reala sau imaginara – de pe osul biografiei mele, devorau, pesemne, ceea ce a mai ramas din mine. Îi vad satui numai atunci cand, dupa ultima molfaitura, consimt ceea ce a mai ramas cu adevarat din tinta lor: nimic. Si merg mai departe. La nesfarsit. Si, totusi, ce mai ramane din ei, din noi, din idealurile noastre obligatorii? De vreo 200 de ani de spirit public românesc, mult prea adesea, o mare indigestie istorica.