ALIN GAVRELIUC: "Fiecare e cu fiecare"

De aceea, descurcareala a devenit o adevarata strategie de viata, mobilizata intr-o Romanie innamolita aspirational si obscura institutional, in care „fiecare trebuie sa o scoata la capat cum poate”. Si in care, mai ales, fiind prea adesea „patiti”, activam neincrederea funciara in „celalalt” (fie reprezentant al institutiilor sau semen obisnuit). Astfel, ajungeam sa experimentam „firesc” o progresiva insingurare sociala, fara sa mai gasim resurse pentru vreo solidarizare comunitara naturala.

Paradoxal, desi „se intorc”, conventional vorbind, „la tara”, romanii oraselor de azi conserva acelasi autarhism implicit. Isi construiesc, „descurcandu-se”, locuinte – uneori chiar de bun gust – prin care incearca sa „recupereze” o viata a lor si a parintilor lor, plina de privatiuni, datorata convietuirii in imensa conserva umana a blocului comunist, dar aduc cu ei, in noua lume, acelasi tipar al lui „celalalt, pentru mine, nu exista”.

Caci cum s-ar putea explica altfel dezvoltarea periurbana haotica a fostelor comune aflate azi in vecinatatea marilor orase, in care, in pofida existentei formale a unor planuri de dezvoltare urbanistica, se construieste bezmetic, fara noima, in mici insule rezidential-familiale care nu comunica deloc cu ansamblul, si in care „fiecare e de capul lui”?

Poti sa te trezesti, cum mi s-a intamplat deja in cateva randuri, de cand „m-am mutat la tara”, intr-o arie rezidentiala initial goala, inconjurat in nici un an de case total contrariante arhitectural, care nu rezoneaza nici cu un spirit („banatean”) al locului – daca mai exista asa ceva -, nici cu o idee urbanistica structurala, care sa ilustreze un nou tip de comunitate coeziva. Asa poti ajunge sa te invecinezi cu o cabana impunatoare de varf de munte, alaturi de un conglomerat de case joase cat mai indesite, in care vecinii isi mansardeaza podul, desi se afla frontal la doi metri unii de altii, descoperind, brusc, farmecul voyerismului. Iar cand le atragi atentia ca exista niste standarde explicite de urbanism, dar si niste exigente implicite ale traiului in comun intre vecini, observi surpriza de pe fetele lor (in cazul in care sunt de buna credinta): pur si simplu nu s-au gandit la asta.

Pe scurt, „eu am incercat sa imi fac o casa in sine cat mai faina, ca destul am trait in mirosurile blocurilor”, si nu „mi-am dat seama ca ajungem sa privim unii in fundul (casei) celuilalt”. Si dincolo de surpriza initiala, nu se mai intampla nimic, intrucat asa am trait o viata: supraveghindu-ne unii pe altii, ca singura solutie sigura pentru „a sta cuminti”… doar „se stie totul despre noi”.

In locul cetateanului angajat, responsabil, preocupat de „cetate”, in care izbanda de sine nu inseamna strivirea „celuilalt”, ramane acelasi proiect comunist reusit al suspiciunii generalizate si al insingurarii pana si in „implinirea” personala. Discretia, moderatia, bunul simt, deschiderea relationala devin astfel niste unelte stanjenitoare intr-o lume a faloseniei saracului, insingurat intr-o Romanie in care, in esenta, „fiecare e cu fiecare”.