Amintiri de la graniţa cu moartea

Poveştile lor, parte a marii poveşti horror din secolul trecut, vorbesc, toate, despre obligaţia celor care vin de a evita trecutul greşit al generaţiei lor. Copiii născuţi din Primul Război Mondial, condamnaţi la tragedie, trimişi la moarte, entuziaşti şi tineri.

Cojocea a fost „Leutnant” în Wehrmacht. Dombrovschi a luptat până la limită şi dincolo de ea, pentru „patria mea, Basarabia”, a fost închis în lagărele sovieticilor şi, mai târziu, în Gulagul românesc. Profesorul Mărculescu a rămas, şi el, demn şi pe front, şi în prizonierat, până la capăt alături de cei care nu şi-au vândut sufletul, care n-au acceptat niciun compromis pentru a se întoarce în România pe tancurile „Armtei Roşii”, printre cei care au fost închişi în ţară fiindcă n-au acceptat să-şi vândă sufletul.

Ezechil a luptat pe ambele fronturi, de unde s-a întors un drept-credincios marcat definitv de minunile care l-au salvat. Lui Gheorghe, secolul XX i-a jucat destinul la ruletă. A luptat în Wehrmacht şi întoarcerea armelor l-a transformat în prizonier de război. Evadat, întors acasă, a fost pentru totdeauna un proscris, hărţuit de Securitate şi condamant la inadaptare socială. Bâgu a stat puţin pe front. Soarta îi rezervase alt purgatoriu îngrozitor: „experimentul Piteşti”.

„CE NE-A TREBUIT?”

„Fazanul”, cerberii lui Marx şi caii - conserve

Gheorghe Bâgu s-a născut fiu de plutonier-major, tatăl său a luptat „şi în Primul, şi în al Doilea”. Bâgu a plecat la război de pe 1 iulie 1944. A fost cavalerist în Regimentul 8 Roşiori.

Război a făcut puţin, de înţeles a înţeles tot: „România a greşit, ofiţerii au fost prost instruiţi, cavaleria noastră a fost distrusă completă la Cotul Donului. 6.000 de cai au fost transformaţi în conserve pentru ruşi. Ce fel de comandanţi au dus armatele noastre până la Stalingrad, cu soldaţi desculţi, amărâţi? Ce ne-a trebuit nouă să luăm Odessa, să fim cuceritori? 90.000 de oameni am pierdut acolo…”.

Tragedia şi-a trăit-o mai târziu, în închisoarea de la Piteşti, în macabrul experiment de „reeducare”. A urmat „Canalul”: „Cine era trecut de patruzeci de ani murea, nu rezista la muncă. Cel mai mare comandant pe care l-am prins eu acolo a fost un fost măcelar din Cernavodă, om rău şi prost, pe cât era de rău, pe atât era de prost. Îi bătea pe toţi”.

Bâgu şi-a păstrat simţul umorului, ca pe o ultimă redută: „Am avut o viaţă de fazan, eu nici măcar nu eram legionar”. Poza lui e la loc de cinste la Memorialul de la Sighet. N-a apucat să meargă să o vadă.

VIAŢA LUI „JOHANN GEORG”

Lunga captivitate în celula secolului XX

Ioan Gheorghe şi-a transformat casa din Giurgiu într-un muzeu fără vizitatori. A lipit pe pereţi imagini din care zâmbeşte tânărul militar „Johann Georg”.

Acestui om, secolul XX i-a distrus destinul cu furia unui măcelar sadic. România l-a trimis să lupte în Wehrmacht. 23 august 1944 l-a transformat în prizonierul foştilor săi camarazi. A fost condamnat la moarte, a fost pus la zid, lângă un estonian şi un lituanian. Ei au fost executaţi, el a scăpat miraculos.

Mai târziu, a evadat din lagăr, s-a întors în România. De fapt, într- o altă ţară, una care nu l-a mai vrut, sau l-a vrut mort. A trecut pe la Canal şi a fost urmărit de Securitate până în 1989. În fiecare zi.

Locuieşte singur de 57 de ani. Mai bine de jumătate de secol de singurătate dură şi adevărată. Femeile pe care le-a iubit l-au turnat la Securitate pentru avantaje meschine. Apoi a fost târziu. Prea târziu.

Războiul? Într-o singură frază; „Ruşii nu iertau nimic, dar nici nemţii. Îi secerau. Am încercuit o unitate rusească din asta, noi - cu tunurile cu patru ţevi, şi i-am «făcut». Oameni buni, ştiţi cum duhnea a votcă din cadavrele alea? Imediat a venit un buldozer şi i-a acoperit, că nu se putea sta. Numai aşa au luptat: îmbibaţi de votcă şi cu săculeţul de mahoarcă. Orice iarbă o fumau cu foiţă de ziar, aşa...”.

PROFESORUL MĂRCULESCU

Printre cei care nu şi-au vândut sufletul

Radu Mărculescu e un om ca o carte de istorie şi mai mult decât atât: e un erou. Un erou care a luptat pentru România, chiar dacă detestă şi cele mai elementare forme de violenţă şi a fost mereu imun la fanatism, un erou care a făcut nouă ani de lagăr sovietic, adică a trăit nouă ani în Iad, un erou care n-a semnat niciodată înţelegerea cu Diavolul. De ce? Răspunsul e atât de simplu şi a cerut atâta suferinţă: „N-am putut. N-am putut să ne vindem sufletele. Am fi purtat toată viaţa cu noi cadavrul unui suflet mort”. Un erou care a fost închis din nou la întoarcerea în România. Alţi cinci ani în Iad. Iadul de acasă.

La 94 de ani, Radu Mărculescu e veteranul veteranilor. Nu vorbeşte niciodată despre şi pentru sine, întotdeauna spune povestea ofiţerilor români captivi în URSS, ofiţerii care au luptat la Oranki şi în alte puncte de pe harta ororilor cu singura armă care le rămăsese: coloana vertebrală.

Radu Mărculescu a fost profesor de limba română în România interbelică. Nimic din structura sa delicată nu-l recomanda ca pe un supravieţuitor. A avut însă cel mai puternic aliat: o nezdruncinată credinţă în Dumnezeu şi ciudate căile Sale. Radu Mărculescu a şi ucis pentru a nu fi ucis.

Chiar şi aşa, trupul său mărunt e zguduit de convulsii când spune: „Imediat ce am văzut o coloană rusească de tunuri în retragere am luat contactul cu bateria de tragere. I-am făcut praf. După aia, pe acelaşi drum am mărşăluit şi noi. Mi-am văzut victimele de aproape şi mi-a părut rău. Pentru «isprava» asta, eu am primit «Coroana României» cu panglici şi spade. Preţul a fost prea mare”.

BASARABIA, OLEG ŞI O LECŢIE

„Războaiele aduc doar ură şi moarte”

Pe 22 iunie 1941, când armata română a început să lupte pentru recucerirea Basarabiei, Oleg Dombrovschi era deja ofiţer. Retragerea dincoace de Prut îl prinsese cu mâna pe armă. Când liderul unei patrule ruseşti i-a spus, pe jumătate ironic, pe jumătate onest - „Poate ne-om mai vedea, la un pahar” -, tânărul Oleg i-a replicat aspru: „Ne întâlnim doar pe câmpul de luptă! Istoria nu se termină aici!”.

Cu cedarea Basarabiei, „patria mea”, cum îi spune Dombrovschi, nu s-a împăcat niciodată. La război a plecat într-o noapte, călare, şi recunoaşte că i s-a părut, pur şi simplu, groaznic. Prima întâlnire cu moartea nu se uită: „Un grup de nemţi şi de români, probabil nişte cercetaşi trimişi în recunoaştere, ucişi, decapitaţi, strânşi într-un cerc. În mâini aveau organele genitale retezate, pline de sânge uscat”.

Trei ani, Oleg Dombrovschi a luptat pentru Basarabia şi pentru Regat. A scăpat miraculos de la Cotul Donului, a fost decorat cu medalia „Coroana României”. În august 1944 a fost luat prizonier de ruşi. A stat în lagăre şapte ani şi nu s-a trădat pe sine nici măcar o singură dată. Bolşevicii nu i-au iertat asta.

În 1958 a fost arestat din nou, târât prin toate puşcăriile lugubre ale României comuniste. A fost eliberat în 1964, an de graţie pentru deţinuţii politici. Oleg Dombrovschi a trecut de nouăzeci de ani. E un înţelept care a iertat fără să uite: „Războiele nu rezolvă niciodată nimic. Aduc doar ură şi moarte”.

ÎN PRIMA LINIE

Patimile lui Ezechil

Emilian Ezechil a luptat şi pe Frontul de Est şi pe cel de Vest. E deja un clişeu, însă e adevărul: nimic nou acolo. Moartea e la fel şi, dacă ai noroc să-l mai spui, ultimul cuvânt pe care îl rosteşti e acelaşi ca primul - „mamă”: „Cuvântul ăsta e cel mai scump din lume. Toţi camarazii care mi-au murit în braţe şi-au evocat în ultima clipă mamele”.
 
De la Stanligrad s-a întors cu o imagine care nu se mai şterge: vede şi acum tancurile ruseşti spulberând pâlcuri de români, lacurile de sânge şi carne caldă, aburindă, rămase în urmă, roşul acela infinit pe zăpadă. Pe Emilian Ezechil l-a salvat un singur pas făcut la timp. Atât: un pas, altfel ar fi sfârşit sub şenile. Apoi, frontul s-a mutat înspre Occident.

Ezechil, comandantul unui pluton de avangardă, a ajuns şi în prima linie, însă minunile nu l-au ocolit: „Când vezi că ăla moare, celălalt moare, devii şi tu imun. Eram pe Câmpia Tisei, într-un sat ocupat de maghiari. Sătenii săpaseră un şanţ şi tot pământul scos era pus grămezi lângă. Noi am îna intat de-a lungul acestui şanţ, dar am început să auzim proiectilele în aer cum vin spre noi. Era moarte sigură. Credeţi-mă, din 18 proiectile nu a explodat niciunul. S-au «stins» toate în pământul ăla umed. Aud şi astăzi fâsâitul cu care s-au înăbuşit pe rând”. Concluzie nu există.

Există doar o întrebare retorică a unui supravieţuitor cu alură de lord englez: „Omul ăsta, fiinţa supremă pe Pământ, de ce-i atât de barbar şi de rău?”.

HERR „KOJOTZEA”

„Ce mai e azi dragostea de ţară?”

Gheorghe Cojocea a absolvit „la tancuri” Academia din Berlin. A fost trimis în Germania, pentru că fusese printre cei mai buni elevi din ţară, iar în 1941, când România a intrat în război, a luptat alături de ali aţii nazişti. Îi spuneau „Georg Kojotzea” şi îl considerau de-al lor.
 
Frontul său e cu blindate lovindu- se ucigător: „Sunt singurul supravieţuitor român al Kurskului. Nu sunt un erou. Ce merit am eu că am trăit? Eroi sunt cei care şi-au lăsat oasele pe acolo”. A schimbat trei tancuri Mark T-IV, a fost rănit, şi-a văzut camarazii arzând de vii. La urmă, avea loc „asanarea”.

A adunat resturi de cadavre de pe front, cadavre care sfârşeau, dincolo de tabere şi naţiuni, într-o groapă comună: „Pune-l pe targă, transportă-l la groapa comună, stropeşte-l cu var, apoi altul şi altul. Nu conta că e neamţ sau rus, toţi mergeau la aceeaşi grămadă”.
 
A fost avansat „Leutnant” în martie 1944, într-o ceremoie de la care n-au lipsit Hitler, Göring sau Goebbels. Cojocea n-a luptat însă pentru că a crezut vreo clipă în supremaţia nazismului sau a rasei ariene: „Noi am luptat pentru că am fost soldaţi şi eram gata să ne jertfim pentru patria noastră, România, pentru mamele noastre rămase acasă, pentru pământul nostru”.
 
Au trecut mai mult de şase decenii, lumea e alta, e pace şi e multă, multă confuzie. Ceva a rămas fără răspuns pentru Herr „Kojotzea”: „Ce mai înseamnă azi onoarea, dragostea de ţară? Pentru ce ne-am luptat noi?”.

Citiţi şi:

Episodul I - Evreul care a găsit strălucirea aurului la Auschwitz

Episodul II - "Eram animale în lupta pentru supravieţuire"

Episodul III - "Unde sunt toţi evreii care au murit atunci?"

Episodul IV - "Din oameni normali am devenit psihopaţi"

Episodul V - "Din vagonul meu, am supravieţuit doar opt"

Episodul VI - Evadarea dintre morţi: ”Ăsta mişcă un picior. Dă-l înapoi”