Amintiri din închisoarea copiilor

Doar unul din zece tineri proveniţi din casele de copii reuşesc să urmeze o facultate. O discrepanţă majoră faţă de adolescenţii proveniţi din familiile normale.

Mama a avut de ales. Şi a părăsit-o!

Când a împlinit trei anişori, Mihaela C. a rămas fără familie. O comisie socială de la Capitală a stabilit că ea şi surioara ei mai mică mai pot rămâne alături de familia lor. Mai întâi au făcut cunoştinţă cu Preventoriul de Copii de la Mogoşoaia. Nu ştie cât a stat acolo. Îşi aminteşte că şcoala a început-o la Gorneşti, judeţul Mureş

. A stat acolo până în ’88. După ce a luat examenul la liceu a cerut să vină la Bucureşti. Rămăsese singură. Între timp, sora ei, Florina, a fost luată înapoi de părinţi. Mai avea deja doi frăţiori mai mici. „Nu ştiu de ce nu m-au luat şi pe mine”, suspină femeia, acum şi ea mamă.

Bătaia din sala de baie

„În opt ani au venit o singură dată...”, lăcrimează Mihaela. Traiul de la Gorneşti era infernal. „Luai bătaie de la femeia de seviciu, de la asistente, bucătărese! Că nu făceai curat, că nu-ţi făceai patu’... La şase era trezirea şi până la şapte trebuia să faci curat, să te speli, să mănânci şi să fii gata de şcoală. Ne băteau cu ce se nimerea”, îşi aminteşte, lăcrimând, femeia. Odată, când ieşea de la baie a întârziat să se îmbrace.

„Probabil c-o scosesem din sărite pe «doam na» infirmieră. Mi-a dat o palmă de m-am dat cu capul de perete. Am căzut pe jos şi plângeam. Aveam 9 ani. Am învăţat să mă îmbrac mai repede”, şopteşte Mihaela.

Altădată, la bucătărie, după ce a spălat vasele, şi-a „luat-o” că a poftit la desertul ce rămăsese în plus. „«Tanti» de la bucătărie m-a bătut cu o coadă de mătură. M-a umplut de vânătăi”, ţine minte Mihaela. Numele nu şi le aminteşte. Sau nu vrea. Singurul memorat e al învăţătorului: „Domnul Virgil”. „Pentru fiecare copil găsea metode să se simtă bine, să nu fie complexat sau frustrat. Eram speriaţi şi timizi...”, evocă femeia.

Alte bătăi le lua de la colegii mai mari. Dacă nu le spăla rufele sau nu ceda desertul o lua pe coajă. „Mă apăram şi-i muşcam la sânge. Mă lăsau în pace un timp... Abuz sexual nu ştiu să fi păţit cineva, bătaie era cât cuprinde!”, conchide, tristă. Mihaela se străduieşte să pară calmă. Nu mai fumează, dar nu se abţine şi cere o ţigară. Amintirile o năpădesc.

Mihaela nu crede în sistem

Acum lucrează direct cu copiii. E asistentă socială la Centrul de Plasament „Sf. Maria”, din Bucureşti. „Îmi plac copiii că şi io sunt copil! Am activităţi ludice...”, se alintă Mihaela. A terminat, ca şi Gabi, Liceul „Aurel Vlaicu”.

La 19 ani a dat la Drept. A intrat a patra. Pe atunci admiterea era grea. După un an a renunţat: „Nu puteam să mă susţin financiar. Domnu’ Virgil ne spunea: «Să nu cerşiţi, să nu faceţi trotuarul şi să nu trăiţi din mila altora!”. Legea nu-i permitea să stea la centru. Cei de după ea, ca Gabi, au prins legi mai bune.

„Din internat urăsc slănina, fasolea, varza şi cartofii. Fiului meu, de-a întâia, îi gătesc, da’ io nu suport decât puiul şi peştele. Ce mi-a lipsit...”, recunoaşte mămica. Spre deosebire de orfelinatul din Mureş, consideră casa de copii din Bucureşti o junglă: „Ne băteam pe mâncare. Acolo ne trosneau adulţii, aici ne ciomăgeam între noi”. În ’96 a intrat la colegiul de Pedagogie Socială. Apoi a dat la Sociologie şi Asistenţă Socială. La vară îşi dă licenţa. Are un soţ, un copil şi 890 lei salariu: „După noua grilă a dlui Boc! Io nu votez, că nam de ce! Nu am încredere în sistem”.

Handicapurile vieţii în orfelinat

„Primul handicap al tânărului ieşit din centrul de plasament e frica de autoritate. Nu are curaj să spună ce gândeşte: «Dacă mi-o iau»”, dezvăluie Mihaela, fostă asistată, acum asistent social. „E vorba despre lipsa încrederii în tine. Te gândeşti că vei trăi tot timpul cu ideea că lumea ştie că vii de la casa de copii. Că cine vine din centrele de plasament e ori prost, ori târfă, ori un inadaptat”, spune specialista.

Apoi, explică: „Dacă politicile sociale s-ar axa pe nevoile copilului aflat în dificultate, şi anume construirea de locuinţe sociale, pentru integrarea copilului în propria familie, mai mult de jumătate n-ar mai fii «beneficiarii» sistemului”.

GABRIEL COJOCARU, ORFANUL DESCURCĂREŢ AJUNS ASISTENT SOCIAL

„Dacă nu munceam, ne cafteau!”

„Copiii mari erau răi! Educatorii erau insuficienţi şi fără specializare. Cei mari profitau de aceste lipsuri. Ne puneau să le spălăm hainele şi nu ne lăsau la televizor. Ne înjurau şi ne băteau. Din lipsă de ocupaţie”, povesteşte, amar, Gabi Cojocaru, rămas orfan de la 10 ani. „După ce plecau educatorii, tartori rămâneau ăi mari, de 16-18 ani. Ne puneau la muncă. La spălat covoare, vopsit, munci administrative... Dacă nu munceam, ne cafteau!”.

De mâncare se plânge că nu-i ajungea: „Nu era proastă, ci puţină. Orezul cu lapte nu era îndulcit, supele - nu prea consistente şi carnea - puţină”. Îl deprimau vasele din inox din care mânca: „Erau sordide. Nu-ţi venea să bagi lingura’n ele”.

„Ne-au luat toate sporurile!”

După opt clase a terminat o şcoală pro fesională de unde a ieşit zugravfaianţar. N-a apucat să văruiescă. A dat nişte diferenţe şi a ajuns în clasa a XI-a a Liceului „Aurel Vlaicu”. Apoi a intrat „la buget”, la Asistenţă Socială. A urmat un master în acelaşi domeniu.

În 2006 a primit o garsonieră, confort I, într-un bloc ANL din Buftea. Speră s-o cumpere prin „Prima Casă”. Că în 2011 îi expiră statul în chirie. Dintr-un salariu de aproape 800 de lei, 60 îi dă pe chirie. „Ne-au luat toate sporurile de câteva luni. Luam şi io vreo 11 milioane...”, se jeluieşte Gabi.