Amintiri din regimul comunist ale reporterilor EVZ

 
Cartofi îngropaţi cu bocancii pentru vizita lui Ceauşescu

Acum îmi pot permite să consemnez aceste zile istorice pe care le-am trăit pe viu, nu în faţa televizorului. Am văzut, am simţit şi am trăit patriotismul poporului român, forţa şi curajul său în momente de neuitat. Perioada 11 septembrie 1989-17 decembrie 1989 nu merită reţinută în mod deosebit. O periodă marcată de încălcarea demnităţii umane, înjosirea şi îndobitocirea soldatului, dublate de hrana aproape necomestibilă. La care se adaugă activităţile zilnice - dimineaţa instrucţie cruntă, după-amiaza până seara munci agricole, seara inevitabila batjocură venită de la inculţi subofiţeri şi soldaţi aşa-zis veterani.

În această periodă, am fost puşi să cărăm în cârcă alimente cale de kilometri întregi la cabana militară Renţea, deşi era acces auto, ca apoi să cărăm pietre în rucsaci, numai pentru distracţia ofiţerilor.

O altă zi, vizita preşedintelui

Ceauşescu, atunci când într-o duminică am fost duşi în câmp să îngropăm cu bocancii producţia de cartofi ce nu fusese încă recoltată, deşi în raportările măreţe erau culeşi, poate şi mâncaţi deja!

17 DECEMBRIE, ORA 19.00. Alarmă! Am crezut că e o joacă, un exerciţiu, aşteptam deja batjocurile. Colegul Zoli s-a întors beat din permisie şi am avut grijă de el, să nu-l vadă careva. Ne-am culcat cu rastelele deschise şi paturile adunate, ca pentru război.

18-20 DECEMBRIE. Armata era total dezinformată, se zvonea că am fost atacaţi de Ungaria… Totuşi, am avut parte, în sfârşit, de un ofiţer adevărat, locotenentul Maldea, care a făcut cu noi desfăşurări de luptă, îmbarcări, altele. Am auzit şi adevărul, de la un bucătar din Maramureş, din Firiza, revenit din permisie: zicea că e revoltă populară în Timişoara. Nu l-am crezut, nu se putea aşa ceva!

21 DECEMBRIE, ORA 11.00. Suntem chemaţi de la instrucţie să urmărim la televizor cuvântarea “tovarăşului”. Au început să-l fluiere şi huiduie, s-a întrerupt emisia, ne-am dat seama că e adevărat. Ne-am zâmbit timid, reciproc. Am văzut speranţă în ochii tuturor celor care mai păstrau un dram de umanitate…
 
ORA 14.00: suntem adunaţi pe platoul unităţii şi ni se distribuie muniţie adevărată, de război. Gloanţe adevărate împotriva unor oameni care gândeau ca mine! Eram cu acelaşi locotenent, ne simţeam puternici şi voiam să facem ceva, dar împotriva LUI!

ORA 16.00: suntem îmbarcaţi în maşini şi plecăm spre Braşov. Prin Stupini n-am putut trece, din cauza coloanelor de manifestanţi de la I.C.A. Ghimbav. Am întors şi am mers prin Ghimbav. După ce ne-am învârtit prin centru, aşteptând ordine, am ajuns la Consiliu. Am debarcat… aici mi-au curs primele lacrimi, ca militar, nu de durere, de necaz, ci din pură bucurie. Am făcut cordon în jurul Consiliului. Am plâns, n-am fost singurul…

O bătrânică se uita la mine din mulţimea de demonstranţi şi-mi striga: Să nu tragi, maică! O fată frumoasă ca un înger se uita cu ură la mine, poate la noi toţi, îmi venea să intru în pământ! Studenţii s-au pus în genunchi, lângă Modarom, şi se rugau să nu tragem. Totuşi, s-au tras salve în sus, etajele de sus ale casei de modă au fost ciuruite.
 
Cu toţii cântau „Deşteaptă-te, române!”, noi puteam doar murmura. Am fost trimis alături de alţi cinci să-l escortăm pe primar printre oameni, de la sediul municipal al PCR la Consiliu. Am fost mutaţi în cordon, în spatele scutierilor, către Magazinul Universal.
 
Printre noi bântuiau un general, colonei de la diverse arme, securişti, activişti de partid, apăraţi de sutele de soldaţi. Se strigau nişte lozinci pe care nu concepeam să le aud rostite cu voce tare, darămite strigate: „Jos dictatorul!”, „Ceauşescu e un bou/Să-l tăiem de Anul Nou!”,„Ucigaşul de copii!”, „Ieri în Timişoara/Azi în toată ţara”, „Ceauşescu, cine eşti?/Un cizmar din Scorniceşti!”.

Am rămas acolo toată noaptea. În momentele sensibile, tensionate, a venit în spatele nostru locotenentul Maldea şi ne-a şoptit: „Ascultaţi-vă conştiinţa, copii, nu trageţi în oameni, orice vi s-ar spune!”. N-o să-l uit niciodată. O noapte albă, grea, dar una din cele mai memorabile din viaţa mea.

22 DECEMBRIE. La 6.00 dimineaţa suntem schimbaţi de alţi soldaţi şi mergem la unitate să dormim. Am pornit televizorul… incredibil! Vorbeau Dinescu şi Caramitru. Uraaaa! Dictatorul a fugit! România e liberă! Plângeam cu toţii, ne îmbrăţişam, de-a valma, soldaţi şi ofiţeri.

La ora 14.00 sosesc colegii de la Consiliu. Se strigă Trăiască România liberă! Au fraternizat cu poporul, soldaţii plâng şi râd în acelaşi timp, din prima maşină lt. Căldăraru flutură un drapel cu stema decupată. Impresionant! Plângem iar.

Undeva la ora 19.00, aflăm de la TV că teroriştii acţionează în Braşov. Suntem îmbarcaţi, două plutoane suntem duşi la Poligrafie.

Rămânem peste noapte culcaţi pe burtă în jurul clădirii, cu glonţ pe ţeavă şi cu degetul pe trăgaci, apărând apariţia primului ziar liber al Braşovului. Au fost moment de tensiune extraordinară, auzeam rafale apropiindu-se, simţeam că va urma botezul focului.

FILE DE ISTORIE

Confuzia de după 22 decembrie, însoţită de teamă, gloanţe şi speranţe şi consemnată fidel în jurnal
 
23 DECEMBRIE. Momente în care nu mai speram să-i văd pe cei dragi. Adio libertate abia cucerită! Am fost pur şi simplu părăsiţi, 15 soldaţi, la rafinăria de la marginea Braşovului, fără ofiţeri, fără mâncare, doar cu muniţie. Am aflat de la muncitorii care se grăbeau să plece că erau atunci acolo trei rezervoare cu amoniac, şase cu ulei şi cisterne cu acetonă.
 
De la 3.00 dimineaţa, când ne-au lăsat, ne-am făcut poziţii, care cum l-a dus capul, în jurul rafinăriei. La ora 14.00 am fost atacaţi prima oară. S-a tras spre noi dinspre o baracă de la marginea curţii. Emoţie, frică, nevoia de a supravieţui, excitare, toate la un loc ne-au făcut să deschidem focul. Am ciuruit baraca.
 
Trei dintre noi am pornit târâş spre baracă, am ajuns la ea, dar neam trezit între focuri şi am făcut calentoasă. Ni s-a părut apoi că se trage dintr-un turn de apă de mai departe, de pe aceeaşi direcţie. Mi-a şuierat un glonţ pe la ureche, am încremenit, apoi starea aceea de excitare a făcut să dispară teama. Pompierul civil ne spune că gărzile patriotice i-ar fi prins pe cei care au tras spre noi. N-am mai auzit niciodată restul poveştii, deznodământul.

Puţinii oameni care au rămas în blocurile din jur ne-au ajutat cu informaţii şi ne-au adus de mâncare, că eram lihniţi. Am văzut şi elicopterul care ar fi tras cu rachete spre Tâmpa. A venit noaptea şi-am început să tremurăm. De frig şi nu numai. Am început să-i urâm pe cei care n-aveau altă grijă decât să-şi păzească vieţile.

Unde aveau probleme colegii, fugeam doi să-l ajutăm. Nu ne-a căutat nimeni două zile, de parcă eram ciumaţi. Am mai tras o dată spre acea baracă. Cum-necum, am spart o ţeavă cu abur la 50 de metri depărtare, dar şi în faţa şanţului nostru era spartă una, la doi metri…

24 DECEMBRIE. Spre dimineaţă, eram frânţi de oboseală, n-am închis un ochi. Spre amiază, au venit doi civili să ne ajute şi am dormit două ore în iarbă, apoi am mai aţipit un pic într-o centrală termică, pe o băncuţă îngustă.

Abia acum, de Crăciun, a început să fulguiască. Seara, suntem din nou atacaţi. Neam culcat pe rând, câte doi, în centrala termică.
 
25 DECEMBRIE. Dimineaţă, la ora 8.00, se trage de pe un bloc cu şapte etaje, văd un om cu armă fugind aplecat, cu arma în mână, pe blocul turn. Am reuşit să dau primul telefon acasă, ai mei erau îngroziţi, în Baia Mare fusese revoluţie de catifea, auzeau la telefon rafalele.

După-amiză ne schimbă un batalion de miliţieni şi mergem la garnizoana din Bartolomeu. Aici, verificăm iar, aceiaşi doi, podul unei construcţii, unde se auziseră “mişcări suspecte”. Am fost chemaţi să păzim unitatea unor oameni care se purtau cu noi ca şi cu nişte câini, şi mâncarea ne-o dădeau cu părere de rău.

Suntem de gardă de Revelion. Ne procurăm băutură, suntem prinşi de un ofiţer care ne cârpeşte şi, evident, ne confiscă băutura… Dormeam în club, pe jos, fără ni ciun pic de încălzire, mă simţeam negru în Africa de Sud.

FINAL DE JURNAL
 
Un fost soldat le cere iertare eroilor Revoluţiei

În perioada care a urmat s-a intrat încet în normalitate. Oarecum. Mâncarea la fel de înfiorătoare, gardă dublă la minus 27 de grade Celsius. Am început să facem armată adevărată, am învăţat să schiem, să tragem cu toate armele. Am fost trimişi înapoi la Consiliu şi am făcut gardă , l-am cunoscut pe noul primar, rector al Universitate. Am fost apoi şi-n garda lui Petre Roman, aflat în vizită în Braşov…

Iată principalele momente din jurnalul neromanţat al soldatului Alexandru Ruja, 18 ani, vânător de munte în unitatea militară de la Ghimbav, Braşov. Din jurnal lipsesc, ca un omagiu adus a ceea ce-ar trebui să fi fost Armata Română, momentele de batjocură, foamea, căprăria, umilinţele, bătaia. N-au lipsit teama, nesiguranţa, momentele încărcate de emoţie şi de patriotismul care azi lipseşte cu desăvârşire poporului român care e totuşi tributar acelor tineri ce au ieşit în stradă, în faţa armelor.
 
În faţa armelor noastre, motiv pentru care, în numele meu şi al celor care ar fi vrut s-o facă şi n-au avut cadrul şi ocazia, îmi cer iertare lor, eroilor Revoluţiei Române! Alexandru Ruja, jurnalist, „Evenimentul Zilei” şi „Glasul Maramureşului”.