Anania: „În închisoare, viaţa era vecină cu infernul”

La Aiud, sub prohibiţia hârtiei şi creionului, „a scris pe creier” şi şi-a fixat în memorie piesele de teatru „Steaua Zimbrului” şi „Meşterul Manole”, precum şi numeroase poezii, însumând peste zece mii de versuri. A fost eliberat după şase ani şi două luni, în 1964, printr-un decret general de graţiere. 

Publicăm, în exclusivitate, fragmente din amintirile anilor crunţi petrecuţi în închisori, apărute anul trecut în volumul „Memorii”, editat de Polirom. Ales în 1993 Arhiepiscop al Vadului, Feleacului şi Clujului, scriitorul este cunoscut prin numeroase studii teologice complexe, prin piese de teatru, printre care „Hoţul de mărgăritare”,  apărându-i în ultimii ani o serie cu „Opera literară”.

Lui Valeriu Anania, în vârstă de 88 de ani,  i-au fost reeditate, de curând, la Polirom, volumele „Amintirile peregrinului apter” şi „Rotonda plopilor aprinşi. De dincolo de ape”.

Fragmente din „Memorii”

„Parada închisorilor”

„La intrarea închisorii Malmaison ne aşteptau două rânduri de soldaţi, iar noi treceam printre ele şi fiecare soldat avea ordin să ne dea fiecăruia câte un pumn în cap – şi aşa, din pumn în pumn, am ajuns năuciţi la capătul rândurilor, unde un locotenent de cavalerie (semăna leit cu regele Carol al II-lea) ne plesnea cu cravaşa peste obraz. N-am mai văzut nimic, nu mai ţin minte nimic, ştiu doar că am petrecut noaptea într-o cameră mare, fără nici un fel de lumină, ticsită de oameni care gemeau şi dormeau pe jos, încolăciţi unii peste alţii şi unii în alţii, ca şerpii pe care i-am văzut odată într-un osuar de la Cernica. Erau într-un colţ două hârdaie şi unii urinau în hârdăul cu apă şi alţii beau din hârdăul cu urină şi se înjurau unii pe alţii fără să se cunoască.

Mirosea a balegă de cal şi sudoare de om

A doua zi ni s-a făcut încarcerarea oficială şi am fost mutaţi în „manej”, o hală imensă, cu pământ pe jos, fostă până cu puţin înainte grajd şi loc de exerciţii pentru caii regimentului de cavalerie. Pe priciurile de lemn, joase, şedeau lungiţi oameni în zdrenţe, slabi, ofiliţi, aşteptându-şi judecata şi osânda ; Malmaison era o închisoare de tranzit, pentru cei în anchetă şi încă nejudecaţi. Mirosea a balegă de cal şi sudoare de om.

Manejul era dominat de o platformă de lemn, înconjurată de sârmă ghimpată, pe care şedea în permanenţă câte un soldat cu mitraliera în poziţie de tragere. Mi-am găsit un loc unde am putut şi am început să-mi cunosc vecinii. „Promoţiei” noastre îi fusese rezervată o jumătate din manej, aşa încât toţi cei din grămadă aveam o „cauză comună”. (...)

Fişă de legionar

Ancheta în sine a rămas fãrã importanţã şi fãră urmãri judiciare. Dar atunci mi s’a fãcut fişă : fişă cu nume şi prenume, cu datele personale şi, mai ales, cu un calificativ politic precis: legionar. Eram prea tânăr pentru ca ofiţerul să fi insistat asupra trecutului meu politic, tăgăduisem, în apărare, că aş fi avut vreunul, la dosar nu exista nici o probã, dar faptul cã fusesem arestat la o înmormântare-manifestaţie legionarã era de ajuns pentru ca nemuritoarea mea fişă sã fie catalogatã la locul în care, sub trei dictaturi, au fost căutaţi duşmanii statului. Această fişă avea să mă urmăreascã de-a lungul unei vieţi, implacabilă ca o fatalitate, într-un secol în care individul devine omul-fişă, omul-dosar, omul-cazier, omul-amprentã digitală.

De acum, orice vei face va fi interpretat de stăpânire prin prisma fişei tale: prietenii pe care ţi-i faci, femeia pe care o iubeşti, slova pe care o scrii, casa în care intri, drumul pe care pribegeşti, gândul cãruia îi dai rostire, rugăciunea pe care o îngâni, icoana la care te închini, legionarii îţi vor surâde complicitar şi-ţi vor face cu ochiul, conspirativ, antilegionarii îşi vor nota nuanţele şi le vor adãuga unui dosar germinativ care va creşte îi va creşte încontinuu, fãră oprire, ca un cancer. (...)

Ziua cu muştele şi noaptea cu puricii

Viaţa noastră în manej era vecină cu infernul. Las la o parte bucata de mămăligă săracă şi gamela cu foloştină, şi n-aş da deosebită importanţă nici mitralierei care ne ţintea zi şi noapte. Lupta noastră era alta, grea, înverşunată: ziua cu muştele şi noaptea cu puricii. Erau purici de cal, mari cum n-am mai văzut şi n-am mai simţit în viaţa mea, răsăriţi, odată cu noaptea, cu miile şi miile, din pământul amestecat cu balegă, unde-şi aveau culcuşul şi se înmulţeau. Extrem de agresivi şi cu muşcături grozave, în numai două zile îmi umpluseră de sânge gleznele, încheietura mâinilor şi gâtul.

Era peste putinţă ca în timpul nopţii să poţi dormi un minut ; când te apărai de unii la picioare, alţii te atacau la gât, şi noaptea părea o veşnicie până ce în manej pătrundea lumina zilei şi puricii intrau în gunoiul de sub priciuri. Atunci veneau muştele, mari, numeroase şi tot atât de agresive. Dar cel puţin împotriva lor găsisem un mod de organizare: ne asociasem doi câte doi şi făceam cu schimbul – când unul dormea un ceas, celălalt îl apăra de muşte, apoi dormea el şi celălalt îl apăra.

Împotriva puricilor însă era peste putinţă să te aperi, ne oblojeam gleznele sângerânde şi ne-am găsit câţiva, vecini de culcuş, care ne-am vorbit să formulăm cumva un protest către administraţia închisorii.

Dormeam pe scândura goală

Fie că ne-a „turnat” cineva, fie că şuşotelile noastre le-au părut suspecte celor care ne observau de după sârma ghimpată, că ne-am trezit scoşi din manej (om fi fost vreo şapte-opt), puşi cu picioarele în lanţuri, ca răzvrătiţi împotriva stăpânirii, şi duşi într-o altă clădire a aceleiaşi închisori, fostă cazarmă, şi izolaţi. Era prima experienţă a lanţurilor şi, auzindu-le zornăind greu pe piatră, mă gândeam la Mitică şi mă căzneam să fiu mândru.

Celula în care am stat, singur, câteva zile, avea ciment pe jos, un pat de fier, cazon, un scaun şi o altă pacoste, ploşniţele. (...) Celula noastră era foarte mică, ocupată în cea mai mare parte de priciul cu două rânduri de paturi, din perete-n perete. Saltele nu existau ; dormeam pe scândura goală şi ne înveleam cu una din haine sau cu toate. Întins mai toată vremea pe patul de deasupra, mă uitam pe ferestruică la puşcăriaşii care se plimbau „la aer”, în cerc, în ţarcul de sârmă ghimpată.  (...)

După proces am fost mutaţi într-o altă celulă, mai mare, cu paturi de fier, masă şi scaune, unde aveau să-şi petreacă ultima noapte de închisoare şi cei doi achitaţi ; urmau să plece în libertate a doua zi dimineraţa. Gândul mi-a fost la părinţi, în special la maică-mea, a cărei inimă s-ar fi zdrobit în fărâme dacă ar fi ştiut că amândoi feciorii îi sunt în puşcărie. (...) Azi, când mă gândesc la experienţele carcerale de mai târziu, zâmbesc îngăduitor acelui fel de puşcărie în care puteai să ai asupră-ţi hârtie, creion, plicuri, caiete şi chiar cărţi... Ce vremuri!

Făceam eforturi să mă ridic deasupra animalului

Viaţa era totuşi mizerabilă în demisolul de pe Negru Vodă (...). Mie nu avea cine să-mi aducă mâncare, aşa încât primeam raţia obişnuită de puşcăriaş, de obicei o bucăţică de pâine şi o ciorbă de cartofi împuţiţi. Am înfruntat cu stoicism situaţia aceea ciudată ca, la aceeaşi masă şi în acelaşi timp, colonelul să mănânce supă de găină şi rasol cu hrean, de pildă, iar eu să aleg cojile de cartofi din gamelă şi să caut îndelung ceea ce mai putea fi bun în zeama murdară, care mirosea a pământ. Făceam eforturi să mă ridic deasupra animalului(...).

Încă nu aveam experienţă, încă nu ştiam că în puşcărie psihologia omului se schimbă radical şi că instinctul de conservare, dorinţa de supravieţuire cu orice preţ devin dominante.  (...)

Închisoarea nu avea closete

Jilava a fost întotdeauna şi pentru toţi o închisoare fioroasă, dar la vremea aceea era şi dezgustătoare. Celulele – înşirate pe două cercuri concentrice în jurul „reduitului” (inima închisorii, în care şedeau ferecaţi osândiţii la moarte) –, coridoarele – lungi, obscure şi întortocheate –, răsuflătorile – să le zic „curţile interioare” – mişunau de o mulţime de hoţi, borfaşi, spărgători, dezertori, tot felul de golani zdrenţăroşi, murdari şi plini de păduchi, cu dinţii căzuţi şi rânjete ştirbe, printre care „politicii” erau o cantitate infimă. Toată această faună era dominată de legea junglei şi nu era chip să te aperi decât şezând mai toată vremea în propria ta celulă. Venea însă un timp când trebuia să ieşi şi să te confrunţi cu promiscuitatea, cu limbajul dezmăţat şi năravurile fără oprelişti.

Închisoarea nu avea closete. Locul acestora îl ţinea o încăpere largă, a cărei podea era o platformă de ciment în care se deschideau, liniar, vreo zece găuri deasupra unei imense haznale. Fiecare gaură se chema că e un closet pe care şedea chircit un ins, în spatele căruia aşteptau, în rând, alţi douăzeci-treizeci, care se întreceau în a-l huidui pe cel ce icnea din toate puterile să isprăvească mai repede. Nu se poate pune pe hârtie limbajul ce putea fi auzit într-un asemenea ceas de tortură, vorbele întrecându-se cu haznaua în a împuţi văzduhul.

Şi totuşi, nu această atmosferă pestilenţială mă împiedica să-mi deşert intestinele, ci nenorocitul meu simţ de pudoare care-mi inhiba sfincterele, de care am suferit toată viaţa şi care mi-a făcut din acest banal act fiziologic una din cele mai grele torturi ale anilor mei de închisoare.(...) toată puşcăria era îmbâcsită de o putoare grea şi densă, de fecale ; ar fi de bănuit că mirosul de smoală al iadului e întru câtva mai uşor de îndurat. După vreo patru-cinci zile mi s-a făcut burta ca piatra şi simţeam că o să mă îmbolnăvesc.

Înfometare cruntă

Mâncarea din Jilava era una dintre cele mai sărace din câte se pot imagina: o zeamă caldă, cu câteva fărâme de cartofi stricaţi, în care însă se mai fierbea şi fân proaspăt cosit. Ajunseseră puşcăriaşii în aşa hal de înfometare încât se rugau de gărzile de deasupra să le arunce câte un smoc de iarbă ; preferau s-o mănânce verde. O dată pe săptămână însă era „vorbitor”, când se puteau primi şi pachete cu alimente.

Dar, îndată ce ajungeau în junglă, alimentele deveneau obiectul unor furturi şi jafuri înfiorătoare ; cei mai puternici se repezeau pe cei mai slabi şi le luau tot ce aveau de mâncare ; cu o parte se săturau şi o alta o jucau la barbut (un joc de zaruri), după ce-şi pierduseră astfel la „noroc” cămaşa şi izmenele. A te fi întâlnit cu puşcăriaşi „goi-puşcă”, chiar atunci, în ianuarie, nu era ceva neobişnuit în Jilava acelor vremi. (...) Se furau şi becurile de pe coridoare ; închisoarea devenea atunci un labirint în care cu greu te puteai orienta.(...)

Asistenţă la „moarte”

Mai des mă duceam în celulele condamnaţilor la moarte (hoţi pe camuflaj) şi căutam nu doar să-i cunosc, ci şi să-i asist, pe cât se putea, în ultimele lor zile, mai ales când li se aducea la cunoştinţă că cererea de graţiere le fusese respinsă (ceea ce se întâmpla de obicei) şi că urmează să fie executaţi.

Reacţia la moarte era diferită de la ins la ins: unii o primeau cu spaimă, urlând, alţii înjurau viaţa şi o scuipau printre dinţi, alţii cădeau în apatie şi rămâneau cu ochii în gol. La foarte puţini dintre ei am izbutit să trezesc interesul pentru o viaţă viitoare şi pentru o pregătire cât de cât întru întâmpinarea ei. Plecam de la un asemenea nenorocit cu sufletul greu, iar moartea mi se părea, într-adevăr, absurdă.

Noaptea târziu, către ziuă, auzeam din celulă o salvă de puşti răbufnind din Valea Salcâmilor, şi ştiam că omul nu mai este. Îi mai ştiam numele doar pentru ceasul acela şi-l amestecam într-o rugăciune, sub pătură. Apoi nu-l mai ştia nimeni. (...)  

Scria în închisoare

În camera de la capătul barăcii continuam să scriu la piesa mea romantică, scenă de scenă şi act de act, şi eram foarte convins că e un cap de operă. (Ca să nu uit : ceva mai târziu, după ce am isprăvit-o şi am bătut-o la maşină, eram atât de încredinţat de valoarea ei încât, prin mijlocirea lui Grigore, am depus şi înregistrat un exemplar la Biblioteca Academiei Române, ca nu cumva opera să se piardă din cauza evenimentelor; în 1946 am propus-o spre reprezentare Teatrului Naţional din Cluj, dar nimeni n-a luat-o în seamă. Şi totuşi, ce s-ar face un scriitor dacă n-ar crede că ceea ce aşterne el pe hârtie e bun şi foarte bun? Dacă, de-a lungul unor ani atât de hărţuiţi, am izbutit să-mi fac definitive câteva sute de pagini, e numai pentru că m-am luat în serios, crezând că e ceva de scrisul meu.) (...)

Dacă pleci de la-nchisoare

La 4 aprilie era termenul meu de eliberare şi băieţii care lucrau în atelier mi-au dăruit o candelă şi o cruce de alabastru, meşteşugite de ei la strung, din cea mai frumoasă piatră, cu vinişoare violete.

În chiar ziua aceea le-am simţit, o dată mai mult, largheţea sufletească ; erau veseli, se bucurau de libertatea mea. Ba au improvizat şi nişte versuri, pe melodia lui „Moş Crăciun cu plete dalbe”, pe care mi le-au cântat, îngrămădiţi la fereastră, în timp ce părăseam baraca cu bocceaua în spinare şi apucam, condus de un soldat, pe uliţa ce ducea la poartă:

Dacă pleci de la-nchisoare
uit-te bine unde-apuci,
să nu facă vreo-ntâmplare
să vii iar de und-te duci...”

HAR LITERAR

Prieten cu Arghezi

• S-a născut La 18 martie 1921, în localitatea Glăvile, judeţul Vâlcea. În clasa a doua de seminar are loc întâlnirea cu Anton Holban, profesor de limba română, în care va găsi sprijinul şi îndrumarea necesare pentru formarea viitorului scriitor şi om de cultură.
  
  
• Între 1941 şi 1948, a urmat studii superioare de teologie la Bucureşti, Cluj şi Sibiu. Este absolvent al Academiei Teologice „Andreiane” din Sibiu.
  
  
• A fost un apropiat al lui Tudor Arghezi şi al Patriarhului Justinian. Între 1965 şi 1976,  a lucrat în cadrul Arhiepiscopiei Misionare Ortodoxe Române din America. În 1966, a debutat editorial cu poemul dramatic „Mioriţa”, volumul apărând cu o „Predoslovie” de Tudor Arghezi.
  
  
• În 1978, a devenit  membru al Uniunii Scriitorilor din România, iar un an mai târziu la Editura Cartea Românească i-a apărut romanul „Străinii din Kipukua”. În 1982, în seria „Teatru comentat”,  a fost editat „Greul pământului”, o pentalogie a mitului românesc, în două volume, care a primit Premiul de dramaturgie al Uniunii Scriitorilor din România.
  
  
• Pe 21 ianuarie 1993, Colegiul Electoral Bisericesc l-a ales pe arhimandritul Bartolomeu Anania pentru scaunul de Arhiepiscop al Vadului, Feleacului şi Clujului. Pe 7 februarie 1993, în Catedrala arhiepiscopală din Cluj Napoca, a fost hirotonit şi instalat arhiereu.
  
  
• În 2001, a fost publicată Biblia sau Sfânta Scriptură, ediţie jubiliară a Sfântului Sinod,versiune diortosită după „Septuaginta”, redactată şi adnotată de Bartolomeu Ananoa. Lucrarea, tipărită deja în mai multe tiraje, se bucură de un interes deosebit din partea specialiştilor, dar nu mai puţin din partea credincioşilor, pentru noutatea de ordin teologic şi filologic pe care o aduce faţă de variantele româneşti precedente, pentru aşezarea textului într o limbă română actuală şi mai ales pentru utilitatea celor peste 8.000 de note subsidiare menite să i ofere cititorului căi de acces spre adevărul textului. În spaţiul ortodoxiei româneşti, ediţia jubiliară a Bibliei este prima versiune adnotată.
  

CITIŢI ŞI:

Ţuţea: „Am învăţat la închisoare că omul e un animal stupid”

„Radu Gyr vorbea de suferinţele lui cu multă detaşare”

Ruggeri: „Prin instinct cultural, l-am descoperit pe Stăniloae”

Părintele Zosim Oancea: „Cine a avut credinţă s-a salvat”