ANDREI POSTELNICU: Dialoguri între surzi

De exemplu, în timpul campaniei electorale de anul trecut din Statele Unite, candidatul republican John McCain făcea bancuri pe seama propriei vârste. Rivalul său şi actualul preşedinte Barack Obama se auto-împungea şi el aproape cu fiecare prilej care i se ivea în cale.

În fiecare an de altfel, preşedinţii americani trec prin tr-un astfel de ritual la o cină în faţa presei. Autoironia nu este însă un monopol al politicienilor americani sau al politicienilor vestici, în general.

Am văzut nenumăraţi directori de companii şi oameni în poziţii de autoritate care făceau băşcălie de propria lipsă de îndemânare, de ureche muzicală sau de vreo gafă recentă. Dincolo de astfel de exemple, autoironia este o caracteristică mereu prezentă în conversaţia de zi cu zi, mai ales în ţările anglo-saxone.

Valoarea autoironiei este că reflectă o capacitate a individului de a nu se lua excesiv în serios, de a accepta că nu este perfect şi de a se privi cu un minimum de onestitate în oglindă. La un nivel mai profund, este vorba de o anumită siguranţă de sine şi de a te simţi suficient de bine în propria piele încât să-ţi poţi recunoaşte limitele.

În România însă, lucrurile stau altfel. Ideea de a nu te lua pe tine însuţi în serios este o erezie. Noţiunea că avem cu toţii nişte limite e revoltătoare. Faptul că ar trebui să ne recunoaştem propriile defecte sfidează normele de comportament în vigoare în spaţiul carpato-danubianopontic. Este mult mai important să ridicăm faţade de invulnerabilitate şi infailibilitate.

Cei care îndrăznesc să spună că realitatea este alta sunt aproape instant catalogaţi drept oameni prea slabi pentru a merita nobilul statut de Român Verde. Consecinţele acestei mentalităţi se văd la tot pasul. Dezbaterile publice oscilează între extreme, indiferent de temă: fie avem cel mai bun sistem de învăţământ, fie cel mai prost; fie suntem neam ales, fii ai lui Traian, fie suntem cei mai codaşi între popoare; România este fie o troacă, fie întruchiparea unei istorii multimilenare pe care nimeni nu are dreptul să o pună la colţ. Gândim şi abordăm viaţa în unghiuri drepte, certitudini irefutabile şi adevăruri absolute.

Însăşi noţiunea de nuanţă reprezintă, pentru prea mulţi dintre noi, un atentat la bunele maniere. Acest gen de comportament ne-a adus în contextul haotico-penibil în care ne aflăm astăzi, caracterizat de dialoguri între surzi, purtate cu volumul dat la maxim - şi pe care nimeni nu mai vrea să le asculte.

Teoretic vorbind, acestea ar trebui să fie discuţii despre ce fel de ţară vrem să avem şi ce fel de viitor ne dorim. Practic însă, este vorba de o hărmălaie voioasă asemănătoare unui banchet de pe puntea Titanicului, în timp ce aisbergurile plutesc ameninţător la orizont.