Bătrânul în ale cărui mâini lemnul răsună

Departe de lume, pe vârf de deal, bătrânul de 80 de ani trăieşte cu gândul la zilele în care doaga şi butoiul din lemn erau la mare căutare.
 
Pentru el, Revoluţia nu a adus multe schimbări, dar recunoaşte că azi o duce mai greu, fiindcă lemnul a fost înlocuit de plastic, iar butoaiele care respectă normele UE nu sunt deloc bune pentru a păstra ca înainte vinul, brânza sau murăturile.

Dogăria nu piere

Din fericire atât pentru bătrân, cât şi pentru restul meseriaşilor din breasla sa, abundenţa lemnului de esenţe diferite a păstrat dogăria încă în floare în Apuseni. În Avram Iancu, meseria aceasta se practică din buni şi străbuni. Bătrânul îşi aminteşte că, pe vremea când era tânăr, în satul lui erau doar trei meşteri renumiţi în ale dogăriei.
 
Acum, pe orice uliţă ai merge, din trei în trei case, e imposibil să nu auzi vreun abric cum zumzaie, muşcând din lemnul de fag, salcâm sau stejar. Bătrânul Traian spune că unii s-au specializat, lucrează acum ”la scară industrială” şi fac şindrilă ori materiale de construcţii pentru case.

Alţii, foarte puţini, ce-i drept, printre care şi el, au rămas fideli dogăritului clasic şi fac butoaiele cu tradiţie.

73 de ani de vechime în muncă

Nea Traian şi-a început prietenia cu lemnul pe când avea 7 ani. Dogăritul a fost singura sursă de venit a lui Traian al Nuţului care a cutreierat munţii şi a ajuns până în Capitală sau în comunele învecinate ei. De multe ori pleca la drum ducând în spate numai cercurile şi uneltele, iar butoaiele le lucra la domiciliul clientului, cu  materialul acestuia.

"Munca era grea, că pe atunci se făcea totul manual. Acum e floare la ureche, că a venit peste noi tehnica asta modernă... dar pe vremea mea îţi trecea totul prin palmele astea două. Eu am avut noroc. Am ”furat” şi am învăţat toate năravurile lemnului"povesteşte bunicul tras la gura sobei, ca să citească ziarul.

Traiul greu şi multele încercări prin care a trecut l-au făcut să ajungă la această vârstă optimist că a ştiut cum să-şi organizeze viaţa astfel încât să fie mulţumit atât de ce a făcut pentru el, cât şi de ce a realizat pentru urmaşi. "Aduceam din Capitală multe lucruri care nu se găseau aici. Mi-am făcut prieteni de-a lungul timpului, iar oamenii, copiii de  odinioară, îmi ziceau: "Te cunosc de când eram mic".

“Plasticul ăsta i-a înnebunit pe oameni”

Viaţa şi-a ghidat-o după pincipiul "lemnul garanteaza gustul", însă bunicul Traian are un mare of: "plasticul ăsta i-a înnebunit pe oameni”.
 
Dogăritul tinde să rămână o activitate predominant artizanală, pentru că obiectele mai mici, dar care cer mai multă migală, cum ar fi cofiţele, butoiaşele de două, trei kilograme, bărbânţele de până la două kilograme, de pus în vitrină, sunt căutate mai ales de străinii care vizitează zona Apusenilor, dar şi de românii cărora le plac obiectele rustice.

În rest, de obiectele mari puţină lume se mai interesează, iar ”tinerii şi-au găsit un altfel de job prin care să-şi pună în măreţie tainele studiate”.