BICHIR: Câte Românii există cu adevărat?

Există cu certitudine o Românie a politicienilor. O Românie abstractă cu care lucrează o gaşcă de parveniţi care se reduce la maximum 2.000 de persoane. O Românie virtuală bună pentru discursuri înflăcărate, dar şi pentru jumuluit. Un bel de bancă la care nu plăteşti creditul niciodată şi au acces numai „aleşii”.

Există o Românie rulală, unde timpul curge cu o altă viteză. O ţară care trăieşte ca un organism, după reguli de mii de ani, în armonie cu natura, în deplină pace cu brazda şi cerul.

La ţară - şi spun la ţară pentru a evita sinistrul termen de provincie - lumea are alte preocupări, mult mai fireşti. O vacă bolnavă produce mai multă panică decât o hotărâre de guvern privind taxele, asta pentru că vaca e vitală. Si nu interesează pe nimeni ce părere are marele economist Boc sau dacă PSD se va reforma sau nu.

„Baba Rada” e preocupată, absorbită de postul ei, de hoţul de poştaş care nu mai vine cu pensia şi dacă vine popa la slujbă să dea acatist, decât de sutele de anonimi din parlament, care se cufundă în mod stânjenitor cu ţara.

Mai există o Românie a băieţilor de bani gata, a noilor prinţişori. E drept că ea cuprinde doar câteva străzi din zona Dorobanţi, dar opulenţa ei poate orbi de multe ori chiar Monte Carlo. În contrast cu ea există o Românie a pensionarilor, o Românie a suferinţei. O Românie a durerii, a umilinţei…

Aleşii împart aceste mai multe Românii după cei care o locuiesc, care s-ar împărţii în români estici şi români vestici. Esticii ar fi mâncătorii de seminţe, ascultătorii de manele, cei care hăhăie la glume porcoase, iar cei vestici, decenţi, politicoşi şi cu simţul măsurii, care s-ar integra fără nicio problemă în sistemul occidental.

Există o Românie a celor din diaspora, precum există o Românie a celor de peste Prut. Doamne, dar cât de multe Românii există…

Cert este că nu avem parte de o unică Românie. Unită în jurul unui gând, un mănunchi de energii care să bată la unison. O singură patrie, un singur ţel.

Sincer, eu, unul, nici nu ştiu cărei Românii îi aparţin. Ştiu doar că-mi fac meseria cu pasiune, îmi iubesc ţara şi familia. Nu-s cuvinte mari, e o banală realitate. La urma urmei fiecare se raportează la ţara lui aşa cum vrea, dar trebuie să ştie că este dator, măcar moral, dacă nu să-şi iubescă ţara, măcar să o respecte.

Putem oare uni vreodată aceste Românii în una singură? Voi ce credeţi? Şi vă întreb fără ipocrizie pentru că până la urmă părerea voastră, a cititorilor, şi nu a mea, contează.