Bobby Păunescu: „Lumea se aştepta să fie un dezastru”

De ideea unui lungmetraj regizat de el, cu iubita lui, Monica Bârlădeanu, în rol principal, „au râs toţi la început”. „Lumea se aştepta să fie un dezastru”, admite Bobby Păunescu, într-un interviu acordat EVZ. Astăzi, când Francesca are premira mondială la Veneţia, regizorul poate vorbi mai relaxat şi despre primul său film.

Veneţia e locul perfect pentru lansarea „Francescăi”, având în vedere subiectul. A fost ales special?
Eu am copilărit în Italia şi primul loc în care părinţii mei îi duceau pe musafirii din România era Veneţia. Am copilărit cu festivalul acesta, cu imaginile invitaţilor care treceau cu gondolele. E adevărat că n-am mai fost acolo din 86. Atunci am fost într-o tabără cu pionerii la Modena şi am stat două zile la Veneţia, însă în anii 70 mergeam în fiecare an de 2-3 ori. Da, Veneţia e, de departe, cel mai bun loc pentru filmul ăsta, dar nu ne-am gândit iniţial la asta, aşa s-a întâmplat.

De ce te-a intrigat tocmai subiectul Mailat?
M-a intrigat pentru că reacţia a fost greşită şi de o parte şi de cealaltă. Filmul a pornit de la ceva de genul: i-am spus lui Cristi Puiu să facă el un film pe tema asta şi el mi-a zis: „Păi, de ce n-o faci tu?”. „Cum adică, să-l scriu eu?”, l-am întrebat. Nu mă gândeam că va ieşi un film, o luasem ca pe un exerciţiu.

Nu e deloc greu să te uiţi înapoi şi să vezi că italienii au fost printre cei mai mari emigranţi, au avut aceeaşi poveste în America. La o analiză mai profundă, am ajuns şi la numele filmului, care vine de la Francesca Cabrini, sfânta emigranţilor. E născută la Sant’Angelo Lodigiano – şi în film se regăseşte asta, pentru că Francesca primeşte o ofertă de muncă la Sant’Angelo Lodinese. Această Francesca Cabrini, care a trăit la sfârşitul anilor 1800 şi începutul lui 1900, a făcut peste 36 de drumuri între Italia şi America, cu bani de la biserică, să construiască spitale, orfelinate, biserici pentru imigranţii care o duceau destul de rău. Un personaj extraordinar. Ce mi s-a părut interesant e că Francesca Cabrini a murit pe 22 decembrie 1917, aceeaşi zi în care românii şi-au câştigat dreptul să plece. E o coincidenţă interesantă. Italienii erau atât de rău văzuţi încât în Elveţia, de pildă, erau restaurante pe care scria la intrare: „Interzis câinilor şi italienilor”. Practic, ce se întâmplă acum cu românii în Italia.

Filmul nu vorbeşte totuşi de efectul Mailat. E o poveste individuală pe fondul acestei stări de conflict.
Francesca Ionescu din film reprezintă practic majoritatea imigranţilor români din Italia, care, în anii 90 înţelegeai de ce pleacă, dar din 2000 încoace nu. Diferenţa de venit nu e aşa mare, viaţa e grea şi acolo, umilinţele îndurate sunt destul de mari, iar aici e totuşi un loc în care se poate face ceva. Şi atunci îţi pui întrebarea: de ce se pleacă? De ce vrea să plece Francesca? Probabil doar pentru că toţi caută un punct de sprijin şi cred că îl vor găsi acolo. Povestea ilustrează felul în care văd eu ce se întâmplă azi în România, criza de identitate prin care trece societatea.
Miţă e şi el un imigrant, 50%, e drept, pentru că vine din Republica Moldova. Povestea lui e povestea multora dintre foştii mei colegi de şcoală, prieteni, vecini, care, odată cu boom-ul de pe piaţa imobiliară, au încercat să facă şi ei ceva, de cele mai multe ori unsuccesfully, pentru că nu se poate pentru toată lumea.

Deci, ai mixat mai multe poveşti pe care le-ai întâlnit de-a lungul timpului...
Da, exact. Mama Monicăi, de exemplu, e educatoare, şi aproape toate colegele ei au plecat în Italia. Cele mai multe dintre el sunt acolo ceea ce italienii numesc „badanti”, adică au grijă de oameni în vârstă sau bolnavi. S-a ajuns un pic la chestia asta, de genul: dacă află că eşti din România, te întreabă: „Nu-mi găseşti şi mie o badanti drăguţă, să aibă grijă de casă, etc?”. Ceea ce nu e chiar plăcut. Mă rog, prin asta au trecut şi italienii.

Care personaj s-a lăsat găsit cel mai greu?
În general, personajele negative au fost greu de găsit, pentru că nu reuşeam să găsesc la ei ce auzeam eu pe stradă. Am văzut actori care încercau să ajungă acolo, dar nu erau ce voiam eu. Şi atunci, toate personajele astea sunt neprofesioniste. Remulus, de exemplu, şeful bandei de cămătari, e jucat de Mihai Dorobanţu, scenograful filmului.

Pare exact din lumea aceea.
Nu e. A făcut Liceul „Tonitza”, pictează, ştie scenografie. Dar îmi dădea energia aia, ştii? E şi şmecher şi drăguţ, e şi bun şi rău, exact cum trebuia. Însă ceilalţi sunt neprofesionişti cu totul.
Scenele mai agresive au fost filmate pe bune. Am avut noroc că şi Doru Boguţă şi ceilalţi au fost de acord. Pentru ei a fost simplu, că ei trebuia să dea, însă Doru trebuia să primească. Iar în film am lăsat mai puţine scene din astea decât am filmat noi. Totul e pe bune: trasul de păr, pumnul în ficat, în stomac, palma, spartul uşii cu forţa, nimic nu e trucat.

Au fost accidente?
Au fost. La un moment dat am oprit filmarea la scena din parcare pentru că unul i-a dat un pumn tare, mai tare şi am zis stop, ca să-şi poată reveni.

Te-ai gândit vreo secundă la o altă actriţă pentru rolul principal, în afară de Monica?
De când am scris m-am gândit la Monica, pentru că am lucrat cu ea şi la scurtmetrajul „Dear D”. La Los Angeles, cursurile erau de la opt dimineaţă până seara la opt, foarte intensiv. Practic, făceai doi ani de şcoală în şase săptămâni. Şi seara trebuia să fac scurtmetrajul, de aceea l-am filmat acasă. Nu puteam vedea scenariul cu altcineva şi eram convins că Monica poate să ducă rolul foarte bine. Foarte mulţi ziceau: „Păi cum, Monica?!”. Dar ei o ştiu doar de pe coperţile revistelor glossy. Eram convins că, de fapt, valoarea ei în domeniul acesta e mai mult pe partea asta decât pe cea glamour. Filmul e dus de actori foarte bine. Dacă Monica nu era perfectă, filmul scârţâia rău de tot. Dar îl duce foarte bine, ca şi ceilalţi.

După această experienţă, crezi că locul Monicăi e mai degrabă în cinematograful european decât în cel american?
Sunt convins de asta. Monica adevărată e cea din film, nu cea din reviste. Dacă vorbim strict de relaţia regizor-actor, pe parcursul filmărilor noi nu am fost iubiţi. Monica a stat la hotel, eu am stat la mine, eram practic despărţiţi şi a fost foarte bine şi pentru ea, i-am lăsat spaţiu să intre în personaj, şi pentru ceilalţi actori. A fost extraordinar de uşor de lucrat cu ea. Ea a venit pe platou din prima zi Francesca. Nu trebuia să fiu atent ca ea să nu falseze, ci în ce direcţie voi duce filmul.

Cu cine te-ai consultat în perioada asta, având în vedere că era un triplu debut?
Cu Cristi Puiu, care e producătorul filmului şi care m-a introdus în lumea filmului, în 2004, şi cu Andrei Ujică. Eu nici nu vroiam să fac scenariul, dar Cristi mi-a spus să-l fac, având în vedere că e primul, şi a avut dreptate. Scriam câte 60-70 de pagini pe zi şi tăiam după aia 30. Nu reuşeam să ţin pasul cu ideile şi le notam repede cu creionul, apoi continuam, ca să nu le uit. E ceva ce probabil n-o să mai trăiesc altădată.

Cristi Puiu a citit primul scenariul?
Da. Scrisesem 77 de pagini şi i le-am trimis. Şi mi-a spus că i-au plăcut. Ăsta a fost, aşa, un moment deosebit. Apoi mi-a propus să i-l trimită lui Andrei Ujică, pe care nu-l ştiam la acea vreme şi care m-a sunat apoi şi mi-a spus o chestie care mi-a rămas în minte: „Domnule, vreau să-ţi spun că scenariul dumitale mi-a dat o energie ca aceea a lui Scorsese din „Mean Streets”!”. Ceea ce pentru mine a fost grozav. Însă totul era contra la momentul acela.

De ce?
Oricui îi spuneai că Bobby Păunescu a scris un scenariu cu Monica Bîrlădeanu în rolul principal începea să râdă: „Hai, domnule, chiar aşa?”. Da, exact asta era starea. Şi-atunci întâlneai persoane ca Cristi Puiu sau Andrei Ujică care nu se uitau la povestea din jur, ci la scenariu.
A fost un moment în care eu eram extrem de atent la Monica şi Cristi m-a luat deoparte şi mi-a zis: „Nu te mai uita la Monica, că ea se descurcă foarte bine. Uită-te la ceilalţi actori”.

Mulţi ar putea percepe acest film doar ca pe un hobby al unui om bogat. E mai mult de atât?
Depinde şi ce înţelegi prin hobby. (râde)

Unul de moment, să spunem.
Nu ştiu, eu n-aş vrea să-l denumesc în nici un fel. Eu cred sincer că atunci când faci un lucru trebuie să dai tot ce poţi. Toată energia, tot ce-i mai bun. Atunci, la sfârşitul vieţii, vei avea în spate un şir de lucruri în care ţi-ai pus toată energia şi au ieşit bine. Că voi mai face o maşină, un avion, un motor sau încă 15 filme nu contează, important e s-o fac bine. Acum e simplu: sunt la Veneţia, în competiţie, e filmul de deschidere – mi-e uşor să vorbesc. Mai greu îmi era înainte de această confirmare. Recunosc că-mi place poziţia asta în care am pornit de la zero şi am demonstrat că pot.
La al doilea film îmi va fi probabil mai greu, pentru că va trebui să confirm, e o altă presiune. Atunci, nu se aştepta nimeni la nimic. Din contra, toată lumea se aştepta să fie un dezastru. E foarte tare să fii în poziţia aia, pentru că pleci de la zero aşteptări. Very low expectations, cum zic americanii.

Până în 2004, când ai produs „Lăzărescu”, aveai vreo legătură cu lumea filmului?
N-aveam legătură cu partea creativă, ci cu cea de business, eram în relaţii de afaceri cu cei de la Fox, pe partea de distribuţie. Era o lume care mă fascina, pentru că mi se părea foarte ermetică. Când am venit de la Los Angeles, am spus că vreau să fac ceva aici şi l-am sunat pe Cristi Puiu, pe care-l cunoscusem înainte. El tocmai făcea „Moartea domnului Lăzărescu” şi mai avea nevoie de bani, aşa a început toată povestea.

Când ai realizat că vrei sau că poţi să faci mai mult decât business în film?
Nu prea mi-am dat seama. Cursurile acelea din 2007 le-am făcut pentru că voiam să mă dezvolt pe partea de producţie. Nu cred că poţi să faci bine ceva dacă nu ştii lucrurile de bază. Asta însemna să iei o cameră în mână, să ştii s-o desfaci, s-o cureţi, să schimbi pelicula, să ştii cum pui lumina etc. Voiam să trec prin abecedarul ăsta, fără să mă gândesc vreo clipă la regie. Deşi, îmi amintesc, Cristi îmi spusese că asta o să fac. Dar sigur voi continua şi pe partea de business şi am deja un proiect antreprenorial. Urmează să deschidem Mandragora şi la Paris, va fi o companie internaţională de distribuţie şi producţie.

Cât de tare s-a potrivit ce ai învăţat la şcoala americană cu ce a trebuit să faci practic aici?
Din punct de vedere tehnic, foarte mult. Din punct de vedere ideologic, foarte puţin. Ce mă interesa pe mine acolo erau detaliile tehnice. Dacă voiam exclusiv idei despre cum ar trebui să arate un film, îi aveam aici pe Puiu şi pe ceilalţi. Din cauza asta am şi avut contre cu profesorii, că eu nu voiam să montez ca ei. „Lasă, că filmul de Oscar îl faci altădată, acum faci ce-ţi spunem noi”, mi-a zis unul. Şi avea dreptate.

Prima ta încercare în regie e de fapt un scurtmetraj făcut în America...
Da. Se cheamă „Dear D”, e povestea unei actriţe aspirante din Los Angeles, care încearcă, cum fac 99% din locuitorii L.A.-ului, să devină celebră. Ceea ce nu se întâmplă. Şi fiind vorba de o industrie, de un business, tot ce e trăire, sentiment, nu contează. Ai luat castingul, n-ai luat castingul, vezi că trebuie să ne dai banii sau nu trebuie să ne dai etc. Le vedeam pe colegele Monicăi, care se chinuiau să obţină roluri şi nu prea reuşeau – competiţia e imensă – şi mi-a venit ideea asta. E un film de şcoală pe care nu-l prea arăt pentru că nu-mi plac unele lucruri la el. Trebuia să bag în el tot ce am învăţat, toate efectele, lucru care mie nu prea mi-a plăcut, dar în fine, e decent. A reprezentat promoţia la Festivalul „George Lucas”.

Corespondenţă din Veneţia