Caietul de nuntă, un CAR pe viaţă

Cu ochii pe datornici

Bătrânii satului îşi amintesc că primele caiete au apărut acum vreo jumătate de secol, după ce satul s-a extins, până hăt spre Hârlău, devenind aproape o suburbie a oraşului.

 „Până atunci eram puţini. Când era o nuntă, se făcea în casă. După aia s-au stabilit aici tot felul de oameni, ba şi refugiaţi, şi am devenit aşa de mulţi că nu mai ţineai minte cine venea la nunta ta. De aceea a apărut caietul”, spune nea Ion Cernescu, zis Căpuşă, care a fost ani la rând vornic de nunţi în Pârcovaci.

Acum, aproape tot satul are caiet acasă. Sunt două tipuri de caiete în Pârcovaci: cel scris chiar în timpul nunţii de naş, socri şi miri, şi cel scris de săteni pentru a nu uita la cine au fost şi pentru a-i chema, la rândul lor, la nunta copiilor sau a finilor, când va veni vremea. Tot sistemul are drept scop trecerea pe răboj a „datornicilor”.

Cine nu se achită de datorie, vai şi-amar de capul lui! Varianta mai uşoară e aceea a unei beşteleli în mijlocul lumii: „Măi, da’ tu de ce n-ai venit la nunta mea? Ruşine să-ţi fie la obraz!”. Şi rişti să râdă de tine tot satul şi să te arate cu degetul.

Varianta mai dură e mai puţin folosită în zilele noastre şi presupune deposedarea „neobrăzatului” de căciulă, din nou în faţa oamenilor, pe la bar sau căminul cultural. Apoi gospodar mai eşti tu?

Nuntă trucată

Afacerea „Caietul” e motivată de un calcul financiar foarte pragmatic, dar are şi un efect social pe termen lung: reprezintă un fel de garanţie a sumei pe care mirii o vor aduna la nuntă, bani cu care vor porni apoi în viaţă, de obicei prin construirea unei case.

Practic, întreaga comunitate participă la startul în viaţă a unei familii tinere, ajutând-o să-şi încropească rapid o gospodărie. E un instinct colectiv pentru că tinerii rămân în sat, îşi fac aici un rost şi astfel comunitatea capătă noi forţe de muncă ce pot contribui la prosperitatea tuturor.

Caietul poate fi considerat rămăşiţa unei mentalităţi învechite, însă ar putea fi şi un indiciu al dezvoltării foarte rapide a acestei comune, care a ajuns la 5.000 de locuitori într-un timp destul de scurt şi e gata să înghită Hârlăul, micul oraş din coasta sa.

Nicu Curcă şi-a făcut deja nişte planuri cu cele aproape 90 de nume ale căror nunţi le-a bifat în perioada 1986-2009. „Din calculele mele, pentru nunta fiului meu de aici voi aduna vreo 600 de milioane de lei vechi. E bine”, se laudă nea Nicu.

Şi la nunta lui, acum 23 de ani, tot caietul a fost la putere şi chiar mai mult decât acum: „La mine a fost multă lume. Am strâns 205.000 de lei, ceea ce însemna cam trei maşini Dacia la acea vreme”.

În timp, tradiţia a avut vremurile ei de glorie, când, din cauza lanţului de obligaţii tot mai lung, aproape tot satul venea la fiecare nuntă, mii de oameni scriindu-şi numele pe paginile din ce în ce mai rufoase.

Complicaţii financiare

Treaba asta cu notatul provoacă şi tot felul de complicaţii financiare. Nea Nicu povesteşte despre doi săteni care s-au confruntat în caiete. Unul dintre ei venise la nunta fiului celuilalt şi nu dăduse decât 300 de lei, faţă de 500 cât dăduse primul la nunta copilului său.

S-a trezit tras de mânecă şi a dat explicaţia: „Eu am doi fii, tu ai patru. Să ştii că eu o să vin la toate patru nunţi ale tale, dar dau mai puţin la fiecare dintre ele”.

Dacă listele de genul celei a lui nea Nicu sunt scrise acasă, în tihnă, celelalte sunt întocmite chiar în timpul nunţii, la momentul darului. Vine omul, închină, îi cântă o melodie, spune cât dă şi, jap!, e trecut la catastif, atât pe cel al socrilor, cât şi pe al mirilor şi al naşilor.

De obicei, este o persoană desemnată care se ocupă cu scrisul nuntaşilor. În ceea ce priveşte solvabilitatea unui asemenea caiet, mai ales acum, pe criză, caietul e mană cerească. „În medie, 80% din cei care sunt pe listă vin şi te poţi baza pe banii lor”, afirmă nea Nicu Curcă.

Oricum, faţă de anii trecuţi, vremurile au mai schimbat numărul celor care veneau la un astfel de eveniment: dacă în trecut se înghesuiau şi o mie, acum maximul e de câteva sute.

Anul trecut, de exemplu, nunta cea mai „babană” a produs ceva mai mult de 1 miliard de lei vechi şi o decapotabilă cadou pentru mireasă. Totul de la 220 de perechi.

VALOARE DOCUMENTARĂ

O carte de istorie, adunată într-un caiet de nuntă

Adevărate „radiografii” financiare ale unei nunţi, aceste caiete oferă o grămadă de informaţii.

Să luăm numai caietul Lilianei Iacobuţ, azi vânzătoare la chioşcul din centrul satului, în 1996 mândră mireasă. Aşa cum e normal, caietul începe cu invitaţii aduşi de naşu’, fiind trecut cât a dat fiecare. C-tin Alupi - 100.000 de lei, Maria Moruzi - 30.000, Mitru Dolhan - 80.000 şi tot aşa, cu sute de nume. Da’ naşu’ cât a cotizat pentru fericirea şi propăşirea tinerei familii? 1 milion, că doar unul este naşu’! Pe margine, calcule febrile: 750.000 şi cu 125.000 şi cu 25.000 plus nu ştiu cât… egal 6.120.000!

Sau alte informaţii: unul, Dolhan, e menţionat „tata cu copiii”. În dreptul lui Nuţi Popovici care n-a crâcnit şi a cotizat 40.000 e trecut „grasa”, iar imediat după ea se află „Mână scurtă”, care, în ciuda numelui, a dat şi el 50.000.Urmează lista socrilor mici, a celor mari şi tot aşa.

Iarna, la gura sobei, soţii Iacobuţ pot rememora că la nunta lor a venit Lungu Mascota, Mariana Sfântu sau Mitică Putoare. Sau că nu-ştiu- c-a dat foarte puţini bani, punând trei semne de exclamare cu mină roşie, ca să-l ţină minte.

Caietele de la Pârcovaci ar putea concura peste câteva mii de ani cu tăbliţele de la Turtucaia într-un studiu antropologic. Se vor scrie tratate întregi despre „cât mergea masa” în cadrul unei tradiţii numite „nuntă” prin care un bărbat devenea apropiat cu acte de o femeie.

Viitorul deja a început să afecteze tradiţia caietului la Pârcovaci: în ultimii ani, camera video ia din ce în ce mai mult locul filelor de hârtie, „datornicii” fiind detectaţi după imagine şi nu doar după nume. „Nu-i bine. Trebuie să ştii pe ce te bazezi!”, oftează, pragmatic, nea Nicu Curcă.

Darul-, de la vacă, la bani

Etnologii spun că cele mai multe modificări în tradiţia nunţii s-au făcut doar în ceea ce priveşte darul. „Modificările au apărut odată cu etapa colectivizării, nebunia industrializării şi a plecării oamenilor dintr-o parte în alta.

Pe vremuri, oamenii se întâlneau în fiecare zi şi, dacă cineva nu ajuta atunci când îi venea rândul, nu se putea ascunde de mustrarea celorlalţi”, explică etnologul Doina Işfănoni, specialist din cadrul Muzeului Naţional al Satului „Dimitrie Gusti”, Bucureşti.

Pe lângă evidenţa darului pe caiet, etnologul a mai observat un fenomen: „În multe locuri din ţară, acum, la masa mare există aşa-zişii scriitori care înseamnă 2-3 babe, de regulă neamurile socrului mare, cel care se implică mai mult material în în organizarea nunţii, să contabilizeze toţi banii, ca să ştie câţi bani va da la rândul său la nunţile la care urmează să fie invitat”.

DE RÂSUL LUMII

A zis că năşeşte şi s-a ascuns trei zile în pod

Tentaţia banilor siguri a sucit capul unora. De poveste a rămas în Pârcovaci păţania unuia dintre săteni, mai sărac de felul lui, care înainte de 1989 a ticluit un plan şiret pentru a-şi renova casa.

Şi-a anunţat „caietul” că năşeşte printr-un cătun, pe la Suceava, şi că aşteaptă de la „datornicii” săi, conform tradiţiei, banii pentru fini. Oamenii s-au conformat, dar unul s-a oferit să-l însoţească. „Nu trebuie… E departe, nu te mai obosi şi tu”, i-a spus „naşul”, care a pus banii la teşcherea şi a stat nemişcat trei zile în pod cu nevasta.

Nu era însă destul de deştept omul nostru pentru că la scurt timp după ce a ieşit din ascunzătoare l-a luat la rost pe un sătean care trecuse cu carele pe sub geamurile lui taman în nopţile respective. „Naşul” s-a deconspirat şi s-a făcut de aşa o ruşine că nici azi nu l-au uitat cei din jurul lui.

VECHI RITUALURI

Virginitatea era sărbătorită de vornici cu chiuituri prin tot satul

DARUL ÎN NATURĂ. Specialiştii spun că obicieiurile se nasc şi sunt impuse cumva de împrejurările economice. „E normal să nu mai dea Gheorghe o vacă la nuntă, dacă nu ar avea ce face cu ea mirii”, e de părere etnologul Doina Işfănoni, de la Muzeul Satului din Bucureşti.

TESTUL VIRGINITĂŢII. Unul dintre cele mai importante ritualuri se referă la virginitatea miresei.

„Era o mare ruşine pentru familia a cărei fată nu era virgină. Şi astăzi continuă să fie un fel de barometru pentru zestrea pe care urmează să o primească”, adaugă etnologul Işfănoni.

Potrivit tradiţiei, se desfăcea o sticlă de tărie de culoare roşie care se turna pe un cearşaf care apoi era legat de o prăjină, iar, în dimineaţa de după nuntă, vorniceii îl plimbau chiuind prin sat până acasă la socrii mici. În cazul în care fata nu era virgină, pe cearşaf se turna tărie incoloră.

NAŞII, ALEŞI DE SOCRII MARI. O altă tradiţie este jocul cu măşti la masa mare, acesta legându-se de ritualuri mai vechi prin care noul cuplu intra în rândul strămoşilor. Bucătăresele puneau pe masă, dinaintea mirelui şi a nunilor, o găină friptă umplută sau un cocoş, precum şi plăcinte, semn că a venit timpul ca mireasa, care până atunci petrecuse cu tineretul afară, să fie adusă mirelui.

Urma punerea baticului pe capul miresei, după care mireasa gusta din găină. Mireasa încerca să ia soacra în braţe şi, dacă reuşea, se credea că ea va fi mai mare în casă. Naşii trebuiau aleşi dintre neamurile sau cunoscuţii mai de aproape ai socrilor mari.

Druştele – de obicei patru - două la mire şi două la mireasă, alese dintre neamurile mai apropiate, cu atribuţii precise, de la coaserea năfrămilor până la pregătirea mirilor. Lăutarii erau tocmiţi atât de părinţii miresei, cât şi de mire.